1 Apoi, din nou eu am privit Și patru care am zărit. Acestea, dintre munți, ieșeau Și către mine se-ndreptau. Munții acei – de bună seamă – Mi se păreau că-s din aramă.
El s-a rugat lui Dumnezeu, Și a zis astfel: „Domnul meu, Deschide-i ochii, fă-l să vadă, Spre a pute și el să creadă.” Domnul, atuncea, a făcut Așa precum I s-a cerut, Iar slujitorul a privit În jurul său – înmărmurit – Văzând muntele-acela mare, Plin de oșteni, de cai și care Și de un foc mistuitor, Care ardea-mprejurul lor.
În strâmtorare. Când dă pace, Cine și ce-ar mai putea face S-o tulbure? De Își ascunde El Fața, cine va pătrunde Până la El, spre a-L vedea? Puterea Lui e-asemenea De-I stă în față un popor Sau doar un singur muritor.
Asemeni munților pe care Al nostru Dumnezeu îi are, A Ta dreptate se arată; Iar a Ta dreaptă judecată Doar cu Adâncu-acela mare Își mai găsește-asemănare. Sprijin al oamenilor ești Și numai Tu Te dovedești Că vii mereu în ajutor Și lumii dobitoacelor!
„Domnul, ca și un foc, apare. Sunt, un vârtej, ale lui care. Jeratic, e mânia Lui Și-n flăcări ale focului Și-a preschimbat cuvântul care Fusese spus spre-amenințare.
„Nimicitoru-naintează, Așa precum norii brăzdează Cerul întreg. Carele lui, Asemeni sunt vârtejului, Iar caii săi mai ușori sânt, Decât sunt vulturii, în vânt!” „O, vai are a fi de noi, Căci suntem prăpădiți apoi!”
Lăsați trunchiul copacului, Precum și rădăcina lui! Lăsați-le așa cum sânt, Ca să rămână la pământ! Cu lanț de fier și de aramă, Legați-l ca – de bună seamă – Să zacă-n iarba câmpului, Udat de roua cerului! Locul în care va ședea, Să îl împartă, va avea, Cu toate fiarele ce sânt Pe fața-ntregului pământ.
Toți oamenii pământului Nimic sunt înaintea Lui. El este Cel ce poate face, Mereu, doar după cum Îi place, Cu toată oastea cerului Și oamenii pământului. Nimeni nu poate să se ție În contră la a Lui mânie, Pentru că – iată – nimeni nu-i, Ca să Îi zică „Ce faci?”, Lui.
Prin coarnele ce s-au săltat În locul cornului știut Că între ochi i-a fost crescut – Dar a fost frânt – sunt arătați, Apoi, alți patru împărați. Ăști împărați ce au să vie, Din neam de Greci, toți, au să fie. Dar după cum se va vedea, Așa puteri, nu vor avea.
„Sunt cele patru vânturi care Umblă pe cer, fără-ncetare” – Îmi zise el – „căci au plecat Din locu-n care s-au aflat, Din fața Domnului Cel Sfânt, Care-i Stăpân peste pământ.”
Din pulbere – de-i e pe plac – El îl ridică, pe sărac. Pe cel ce e lipsit apoi, El îl înalță din gunoi, Să-l pună-alături de cei cari Se-arată precum că sunt mari, Și-i dă un scaun de domnie – De slavă plin – ca să îi fie Drept moștenire minunată; Căci ai pământului stâlpi – iată – Sunt numai ai lui Dumnezeu, Iar lumea stă, pe ei, mereu.