Cei care dregători erau ‘Naintea mea, împovărau Poporul, căci vin au luat Și pâine și au așezat Un bir care a fost plătit Doar în argint și-a prețuit La patruzeci de sicli. Ei Și-asemenea lor toți acei Care în slujba lor erau, Peste popor, poveri, puneau. N-am vrut să fac așa, căci eu, Teamă aveam, de Dumnezeu.
Precum se umple-o colivie Cu păsări tot la fel se știe Că-n ale lor case-i belșug Ce-i adunat prin vicleșug. Așa ajung ei îngâmfați, Ajung puternici și bogați.
Pentru că toți ai lui bogați De silnicie-s încărcați, Pentru că cei ce-l locuiesc Necontenit minciuni rostesc Și pentru că limbile lor De-nșelăciune sunt izvor,
Eu am privit și-am zis astfel: „Ce e, ceea ce se zărește?” El îmi răspunse-atunci: „Privește, Căci iese efa! Ea arată Nelegiuirea adunată În țara lor.” Eu m-am uitat
Când au văzut ce s-a-ntâmplat, Stăpânii roabei au știut, Că un câștig le-a dispărut. De-aceea, ei au alergat, Pe Pavel, de l-au înhățat – Și-apoi, pe Sila – și i-au dus Până-n piață, și i-au pus, În mâinile fruntașilor.
În zori, bărbatul a ieșit Afară, gata pregătit Să își urmeze a sa cale, Însă în fața ușii sale, Era chiar țiitoarea lui, Căzută-n fața pragului. Când, la pământ, ea se întinse, Pragul, în palme, îl cuprinse.
De-aceea, preoții pe care Zeul Dagon în slujbă-i are, Cei ce-n Asdod azi locuiesc, Precum și cei ce îl slujesc, De-atunci nu calcă pragul lui, Când deschid ușa templului.