Biblia Todo Logo
Baibulo la pa intaneti

- Zotsatsa -




Țefania 1:10 - Biblia în versuri 2014

10 „În ziua ‘ceea”– Domnul zice – „Mare prăpăd are să pice Pe culmile dealurilor. Atunci, la poarta peștilor, Au să se-audă țipete De jale doar, și urlete În mahalalele aflate În altă parte din cetate.

Onani mutuwo Koperani


Mabaibulo enanso

Noua Traducere Românească

10 „În ziua aceea“, zice Domnul, „se va auzi un strigăt de durere dinspre Poarta Peștilor, un geamăt dinspre cartierul cel nou și un mare măcel dinspre dealuri.

Onani mutuwo Koperani

Biblia în Versiune Actualizată 2018

10 Iahve vă asigură că atunci vor fi strigăte de jale la Poarta Peștilor și urlete în cealaltă zonă a orașului; iar din zona dealurilor va veni un mare zgomot făcut de cei care plâng.

Onani mutuwo Koperani

Versiunea Biblia Romano-Catolică 2020

10 În ziua aceea – oracolul Domnului – glas de țipăt va fi de la Poarta Peștilor, geamăt din a doua [parte a cetății], ruină de pe coline.

Onani mutuwo Koperani

Biblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri 1924 Dumitru Cornilescu

10 În ziua aceea”, zice Domnul, „se vor auzi strigăte de jale la Poarta Peștilor, urlete în cealaltă mahala a cetății și un mare prăpăd pe dealuri.

Onani mutuwo Koperani

Traducere Literală Cornilescu 1931

10 Și în ziua aceea, zice Domnul, va fi glasul unei strigări de la poarta peștilor și un urlet din despărțirea Mișne și un trosnet mare dinspre dealuri.

Onani mutuwo Koperani




Țefania 1:10
18 Mawu Ofanana  

David și oștile-i armate, În a Sionului cetate, Intrară și au cucerit-o, Iar de atunci, toți au numit-o Drept cetățuia cea pe care, David în stăpânire-o are.


David, în cetățuia lui, S-a așezat, a întărit-o Cu ziduri și a-mprejmuit-o. Ea-i cetățuia cea pe care, David în stăpânire-o are. „Milo”, cetății, i s-a spus, Și „Cetățuie”, e tradus.


Hilchia – preotul cel mare – Cu Ahicam – acela care Era al lui Ștefan fecior – Și cu Asaia și Acbor, La Hulda merseră, căci ea Era nevasta ce-o avea Șalum – al lui Ticva fecior, Și-al lui Harhas – cari păzitor Era atuncea așezat, Peste veșminte, la-mpărat. Ea, prorociță, se vădea Și la Ierusalim ședea.


Din ordinu-mpăratului, Zidirea Casei Domnului A început – după cum știm – De-ndată, în Ierusalim, Pe-un munte care se vădea Că se chemase Moria. Muntele-acest – bine-nțeles – Nu-ntâmplător a fost ales. El îi fusese arătat, Lui David, care – imediat – Un loc anume-a pregătit În câmpul unui Iebusit Care, Ornan, era chemat.


În felu-acesta, au scăpat Cei ce-n Ierusalim au stat Și-asemenea și Ezechia Care și-a întărit domnia, Pentru că Domnul Dumnezeu, De grijă, le-a purtat mereu, Iar cei care-i înconjurau, La depărtare se țineau.


După ce iarăși a domnit, Un mare zid a construit, Afară din cetatea care, David în stăpânire-o are. Zidul fusese așezat Către apus și-a-nconjurat Dealul, de la Ghihon pornind, La poarta peștilor ieșind. Zidul care împrejmuia Dealul, înalt se dovedea. Și căpetenii de război A rânduit el, mai apoi, În cetățuile-ntărite Care în Iuda sunt zidite.


Hilchia, grabnic, a plecat Cu cei trimiși de împărat, La Hulda. E știut căci ea Era nevasta ce-o avea Șalum – fiul lui Tochehat, Și Hasra – care, la-mpărat, Fusese supraveghetor Al tuturor veșmintelor. Ea, prorociță, se vădea Și la Ierusalim ședea.


Spre porțile lui Efraim. De-acolo, corul a plecat Spre poarta veche, de îndat’. În acest fel, ajuns-am noi La poarta peștilor apoi. De turnul lui Hananeel Trecut-a-n urmă coru-acel; Spre turnul Mea ne-am îndreptat, De unde, iarăși, am plecat Spre poarta oilor. Sfârșirăm Ocolul ce îl săvârșirăm, La poarta temniței, iar noi,


Fiii lui Sena au zidit O poartă, care s-a numit „A peștilor”. Când o sfârșiră, Cu scânduri o acoperiră Și ușile apoi i-au pus. Încuietori i-au mai adus Și-apoi, pe ușile acele, Au așezat zăvoare grele.


Ca niște urși, noi mormăim Și să ne văietăm doar știm, Asemeni unor porumbei Căci ne purtăm la fel ca ei. Sperăm să vină izbăvirea Și să sosească mântuirea, Dar nu vine nimic apoi. Departe ele sunt, de noi.


Oștile lui, nenumărate, Intrară-n urmă, în cetate, În anu-al unsprezecelea, De când În Iuda se vădea Că a ajuns să ia domnia Cel ce se cheamă Zedechia. În an, tocmai se potrivise, A patra lună că venise. A noua zi a început Și-atunci Haldeii au putut Ca să pătrundă în cetate.


Căci Eu aud țipătul care Doar chinul facerii îl are. E țipătul cel de durere, Pe care nașterea îl cere. Cea cari dă glas țipătului, Este fiica Sionului. Ale ei brațe, tremurând, Se-ntind când zice suspinând: „Nenorocită sunt și mor De mâna ucigașilor!”


Când ai voști’ oameni au să cadă, În al vost’ mijloc, morții, pradă, Când morții voști’ vor fi aflați Printre altare-mprăștiați Și printre toți idolii lor Pe culmile dealurilor, Pe munți-nalți și semețiți Sau sub copacii înverziți, Precum și sub acei stejari, Stufoși, cu ramurile mari – Adică unde își ardeau Tămâia ce o aduceau, Prin care, un miros plăcut, Pentru-ai lor idoli au făcut – Atuncea doar, vor ști că Eu Sunt al lor Domn și Dumnezeu.


În gemete, cântul cel care Se-nalță-n Templu, atunci are A se preface. Peste tot, Oameni-n ulițe își scot Pe ai lor morți și în tăcere, Îi vor zvârli, plini de durere.”


Ziua aceea o să fie Menită numai de mânie, De groază și de necaz mare, Pentru că este ziua care E dată pentru pustiire, Precum și pentru nimicire. Este o zi întunecată, De nori și beznă înecată,


„Tăcere-n fața Domnului! Căci e aproape ziua Lui, În care jertfe-a pregătit Și-ospețele Și le-a sfințit.


Titsatireni:

Zotsatsa


Zotsatsa