11 Am mai văzut apoi, sub soare, Că nu cei iuți sunt acei care Vor alerga; o bătălie N-o iau cei care, vitejie În luptă, au să dovedească, Iar pâinea n-au s-o dobândească Cei înțelepți; asemenea, Cei pricepuți nu vor avea Averi și bogății, vreodată; Cei învățați nu au să poată Să capete bunăvoință, Ajutați doar de-a lor știință. Deci iată, toate câte sânt De om făcute pe pământ, Nu țin de truda lui sub soare, Ci doar de vremi și-mprejurare.
11 Apoi m-am întors și am văzut că, sub soare, nu cei sprinteni câștigă alergarea și nu cei viteji câștigă războiul; nu cei înțelepți câștigă pâinea, nu cei iscusiți câștigă bogății și nu cei cunoscători au parte de bunăvoință, ci toate țin de vreme și de împrejurări.
11 Apoi am revenit la preocupările mele; și am constatat că în existența de sub soare, nu (mereu) cei rapizi câștigă întrecerea și nu (totdeauna) cei care dețin forța, obțin victoria. Am mai observat că nu cei înțelepți câștigă pâinea, nu cei competenți au bogății și nu cei capabili beneficiază de bunăvoință. Ci toate depind de vremuri și de circumstanțe.
11 M-am întors și am văzut sub soare că alergarea nu este pentru cei iuți, războiul nu este pentru cei viteji, pâinea nu este pentru cei înțelepți, bogăția nu este pentru cei pricepuți și harul nu este pentru cei care cunosc, căci este un timp și o șansă care li se întâmplă tuturor.
11 Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuți aleargă, că nu cei viteji câștigă războiul, că nu cei înțelepți câștigă pâinea, nici cei pricepuți bogăția, nici cei învățați bunăvoința, ci toate atârnă de vreme și de împrejurări.
11 M‐am întors și am văzut sub soare că alergarea nu este a celor iuți, nici a celor puternici lupta, nici a înțelepților pâinea și nici a celor cuminți bogăția și nici a celor cu cunoștință harul, ci pe toți îi ajunge vremea și întâmplarea.
Când a sfârșit sfătuitorul, Și Absalom – și tot poporul – Au zis: „Mai bine a vorbit Hușai – cel care e Archit – Decât vorbise-Ahitofel. Mai bun e sfatul dat de el.” Ei, niciodată, n-au știut Că Domnu-i Cel ce i-a făcut Să hotărască-n așa fel, Iar sfatul lui Ahitofel Să poată fi nesocotit. Domnul, cu cale, a găsit Ca pe-Absalom – și-a lui oștire – Să-i ducă spre nenorocire.
Ahitofel – când a aflat Că sfatul nu i-a fost urmat – Pe-al său măgar, șeaua a pus Și spre cetatea lui s-a dus. În rânduială și-a lăsat Casa și-apoi s-a spânzurat. Cei care l-au găsit, l-au dus Și-ntr-un mormânt, apoi, l-au pus. Locul în cari l-au îngropat Era, de tatăl său lăsat.
Iahaziel a cuvântat: „Voi toți care v-ați adunat Din Iuda, la Ierusalim, Vrând împreună ca să fim Aici, la Casa Domnului, Spre-a cere ajutorul Lui, Vă rog dar, seama să luați Și cu atenție-ascultați! Și tu-mpărate Iosafat Ascultă ce a cuvântat Domnul: „Să nu vă-nspăimântați Și teamă să nu arătați, Văzând astă mulțime care S-a strâns în număr foarte mare, Pentru că nu veți lupta voi, Ci Eu Mă lupt cu ei, apoi.
În strâmtorare. Când dă pace, Cine și ce-ar mai putea face S-o tulbure? De Își ascunde El Fața, cine va pătrunde Până la El, spre a-L vedea? Puterea Lui e-asemenea De-I stă în față un popor Sau doar un singur muritor.
Mi-am întors ochii spre a-mi pune Privirea pe înțelepciune, Prostie și pe nebunie. Căci omul care o să vie În urma împăratului, Ce face-va, la rândul lui? Va face după a sa minte, Tot ce-a făcut și mai ‘nainte.
Iată ce înțeles-am eu: Că tot ce face Dumnezeu, În veci are să dăinuiască. Nicicând n-are să trebuiască De pus ceva sau de scăzut La ceea ce El a făcut. A procedat în acest fel, Ca să se teamă toți de El.
Atunci, în mine am zis eu: „Are să facă Dumnezeu O judecată și-i adună Pe buni, pe răi – toți împreună – Pentru că El a sorocit Un timp ce este potrivit Oricărui lucru – vreme-n care Răsplată, orice faptă-și are.”
Apoi, privit-am cu-ntristare La asuprirea de sub soare; Și iată, toți cei apăsați Sunt cu obraji-nlăcrimați. Nimeni, pe oamenii acei, Nu-i mângâie. Lăsați sunt ei, Pradă asupritorilor, Supuși ai silniciei lor.
Îndemânarea tuturor – Munca – își are-al său izvor, Numai în pizma unuia Pe iscusința altuia. Deci îndrăznesc din nou a spune Că și-asta e deșertăciune, Precum e totul pe pământ, Adică goană după vânt.
Deopotrivă-n viața lor, Toate se-ntâmplă, tuturor: Omul care-i neprihănit Aceeași soartă-a-mpărtășit Ca și cel rău; cel bun, și el, Ca păcătosul; tot la fel, Cel ce se jură și cel care, Teamă de jurământ nu are; Omul cu sufletul curat, Asemeni celui necurat; Cel care jertfe pregătește, Ca omul care nu jertfește.
Din toate câte am văzut, Sub soare, eu, că s-au făcut, Iată ce am aflat, anume, Că este cel mai rău, pe lume: Toți – buni sau răi – orice-au făcut, Aceiași soartă au avut. De-aceea, inimile toate Pline-s, mereu, de răutate Și e atâta nebunie În om. Iată că el nu știe Ce va mai fi când, la cei morți, Va trece, prin a morții porți.
Fugind, cel iute o să vrea Să scape, dar nu va putea! Cel ce-i viteaz, va fi la fel, Căci nu poate scăpa nici el! La miazănoapte – loc aflat Chiar lângă râul Eufrat – Se clatină și cad, de-ndată.
„Domnul a zis: „Cel înțelept Să nu se țină că-i deștept. Să nu se laude că are, Cumva, înțelepciune mare. Dacă e tare cineva Să nu se laude, cumva, La nimeni, cu a lui tărie. Bogatul, cu-a lui bogăție, Să nu se laude nici el.
Toți oamenii pământului Nimic sunt înaintea Lui. El este Cel ce poate face, Mereu, doar după cum Îi place, Cu toată oastea cerului Și oamenii pământului. Nimeni nu poate să se ție În contră la a Lui mânie, Pentru că – iată – nimeni nu-i, Ca să Îi zică „Ce faci?”, Lui.
Apoi el, iarăși, a luat Cuvântul și mi-a explicat: „Ăsta-i cuvântul Domnului. Află că ăst cuvânt al Lui E îndreptat către acel Care-i numit Zorobabel Și-n felu-acesta cuvântează: „Ăst lucru nu se-ntemeiază Nici pe putere sau tărie, Ci împlinit are să fie Prin Duhul Meu biruitor” – A zis Domnul oștirilor.
În vremea ‘ceea de apoi, Din nou aveți a vedea voi, Că e deosebire mare Între cel rău și-ntre cel care Este un om neprihănit, Între cel care I-a slujit Lui Dumnezeu și între cel Care nu-L va sluji pe El” – A cuvântat Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are.
Să nu ziceți, cumva, apoi – În inimă – precum că voi, Prin brațul vostru încercat, Aste averi, le-ați căpătat, Puterea lui fiind cea care Aduce bogăție mare.
Voi să vă amintiți, mereu, De-al vostru Domn și Dumnezeu, Pentru ca să vă dea putere, Să dobândiți acea avere, Să-Și împlinească-apoi, cuvântul Și să Își țină legământul Ce l-a făcut, cu jurământ, Cu cei care, părinți, vă sânt.
În felu-acesta, s-a văzut Precum că David a putut, Doar cu o praștie, să vie – Și cu o piatră – și să fie Mai tare decât un oștean. El l-a învins pe Filistean, Chiar dacă n-a fost înarmat, Cu sabie, și-mplătoșat.
Priviți în urmă, după el: Dacă chivotul o s-apuce Pe drumu-acela care duce Înspre Bet-Șemeș, să știți voi Că se întoarce înapoi, În țara și la casa lui. Vom ști că mâna Domnului E cea care ne-a făcut rău, Pentru acest chivot al Său. Dacă chivotul nu se duce Spre casa lui, ci o s-apuce Pe un alt drum, vom ști apoi Căci cel ce ne-a lovit pe noi, Nu este Domnul. Negreșit, Atuncea ăst rău a venit, În țară, peste fiecare, Doar dintr-o simplă întâmplare.”