Biblia Todo Logo
Baibulo la pa intaneti

- Zotsatsa -




Qohelet 6:12 - Biblia în versuri 2014

12 Și cine, ce va fi sub soare, Poate să-i spună omului, Când se sfârșește viața lui? Iar ca să facă ce e bine Cât timp se ostenește, cine Va ști și-l va-nvăța, vreodată, În viețuirea lui deșartă?

Onani mutuwo Koperani


Mabaibulo enanso

Noua Traducere Românească

12 Cine știe ce este bine cu adevărat pentru om în scurta lui viață, în zilele vieții lui deșarte, pe care le petrece ca o umbră? Cine îi poate spune omului ce va fi după el sub soare?

Onani mutuwo Koperani

Biblia în Versiune Actualizată 2018

12 Cine știe în mod real ce este bine pentru om în scurta lui existență, când trăiește ca o umbră și fără sens în toate zilele lui? Cine îi poate spune omului ce va fi după el în existența de sub soare?

Onani mutuwo Koperani

Versiunea Biblia Romano-Catolică 2020

12 Cine știe ce este bine pentru om în viață? În timpul zilelor vieții lui deșarte, el este făcut ca o umbră. Cine poate să-i facă cunoscut omului ce va fi după el sub soare?

Onani mutuwo Koperani

Biblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri 1924 Dumitru Cornilescu

12 Căci cine știe ce este bine pentru om în viață, în toate zilele vieții lui de viețuire deșartă, pe care le petrece ca o umbră? Și cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?

Onani mutuwo Koperani

Traducere Literală Cornilescu 1931

12 Căci cine știe ce este bine pentru om în viață, în toate zilele vieții sale deșarte pe care o petrece ca o umbră? Căci cine va spune omului ce va fi după el sub soare?

Onani mutuwo Koperani




Qohelet 6:12
28 Mawu Ofanana  

Ca și părinții noștri, noi, Niște străini, suntem apoi. Zilele noastre, pe pământ, Asemenea umbrelor sânt, Iar, de nădejde, sunt lipsite.


De greutăți; și o să vină O zi în care e tăiat, Ca floarea. Deci a alergat Zadarnic: iată-l, a pierit Ca umbra – biet nenorocit.


Când fiii săi ajung să fie În cinste puși, el n-o să știe; Dacă sunt înjosiți, la fel, Căci tot nimic nu va ști el.


Și noi, căci prea puține știm! De ieri, ne-aflăm pe-acest pământ, Iar ale noastre zile sânt


Zilele mele stau să treacă Precum o umbră care pleacă. Gata-s, din lume, să mă duc Și-asemeni ierbii mă usuc.


Pier ca și umbra ce se-apleacă Către pământ, gata să treacă. Asemenea lăcustei, eu Ajuns-am izgonit mereu.


Omul este ca o suflare, Iar zilele cele pe care El le trăiește pe pământ, Asemeni unei umbre sânt.


Numele lor, căci Dumnezeu E partea și paharul meu. Doamne, ești moștenirea mea Și sorțiul care-l voi avea.


Încredințat sunt că, mereu – În nevinovăția mea – Să Îți văd fața, voi putea. De-ndată ce-o să mă trezesc, Eu, chipul Tău, am să-l zăresc Și-n fiecare zi, astfel, Voi fi sătul, privind la El.


Mulți spun: „Cine o să ne-arate, Vreodată, fericirea?” Eu Atâta zic: „Fă să răsară, O Doamne, peste noi, mereu, Lumina Feței Tale, iară!”


El, moșteniri, ne dăruiește, Căci El, pe Iacov, îl iubește.


Doamne, Te rog, aminte ia, Cât e de scurtă viața mea. Aminte să-Ți aduci – îți zic – De-asemeni, pentru ce nimic Ai făcut fiii omului.


Torent de vorbe, va vărsa Omul nebun, din gura sa, Măcar că nimenea nu știe Ceea ce-n urmă va să fie. Dar cine, ca să spună, poate?


Acuma însă, stai și-ascultă Care-i sfârșitul tuturor, Cel al învățătorilor: Tu, teme-te de Dumnezeu! Păzește-I Legile, mereu! Să nu ieși din porunca Lui! Îndatorirea omului, Aceasta este; căci odată,


Nu are altă fericire Omul – după a mea gândire – Doar să mănânce și să bea Și sufletului său să-i dea, Din ceea ce-a agonisit, Ce vrea, spre-a fi înveselit. Aceasta însă-am văzut eu, Că vine de la Dumnezeu.


Am hotărât să îndrăznesc, Cu vin, trupul să-mi veselesc În timp ce inima-mi voi pune La cârmă, cu înțelepciune, Și-n nebunie stăruiesc Până am să mă dumiresc Ce-i bine ca să facă, oare, Ai oamenilor fii, sub soare, În timpul vieții, pe pământ.


Astfel, din toate câte sânt, Nimic mai bun n-o să găsească Omul, doar să se veselească De toate lucrurile lui – Aceasta-i partea omului. Căci cine poate să-l mai facă Iar bucuros să fie dacă Zilele vieții și-a sfârșit? Mai poate fi înveselit? Mai poate fi el bucurat De toate câte i-au urmat?


Atuncea, mă întreb: de ce, Deșertăciunea o sporește Prin vorbele ce le rostește, Dacă nici un folos nu are?


Multe-am văzut – bune și rele – În ceasurile vieții mele. Câte un om neprihănit În curăție a murit, În timp ce-n răutatea lui, Viața nelegiuitului Mai lungă e. Deci mă gândesc Ca acest sfat să-ți dăruiesc:


Cel rău nu este fericit, Iar viața nu i s-a lungit Cum crește umbra ce-a fost mică, Pentru că lui nu-i este frică De-Acela care l-a făcut.


Omul nicicând nu va afla – Cu el – ce se va întâmpla, Căci nimenea nu îi va spune.


Iubirea, ura, pizma lor Pierit-au. Ei nicicând nu vor Mai avea parte cu cel care E viu, de ce este sub soare.


Gustă din plin viața aceasta Și-alăturea să-ți ai nevasta. În zilele ei trecătoare, În care te trudești sub soare, I-ați partea care ți s-a dat, Pentru tot ceea ce-ai lucrat.


„Deci omule, tu ai aflat – Pentru că ți s-a arătat – Ce este bine, de făcut. Și ce altceva ți-a cerut Domnul, decât să împlinești Dreptatea, mila s-o iubești, Umblând smerit apoi, mereu, Față de al tău Dumnezeu?”


În felu-acesta voi vorbiți, Dar ce va fi mâine, nu știți! Căci ce e viața voastră-apoi? Un abur numai, sunteți voi, Ce doar puțin s-a arătat Și-apoi, a și pierit, îndat’!


Titsatireni:

Zotsatsa


Zotsatsa