4 Cari pe ascuns s-au aruncat, Lovindu-l pe nevinovat; Căci ele fost-au aruncate Asupră-i, pe neașteptate, Făr’ să le pese nici un pic, Căci nu au teamă de nimic.
David și-a adunat, pe dată, Slujbașii, și a glăsuit: „Vreau să vă spun că, negreșit, Va trebui ca să fugim De Absalom. Să ne grăbim Căci nu va-ntârzia apoi, Ca să arunce, peste noi, Nenorocirea, dragii mei. Prin ascuțișul sabiei, Va trece el, cetatea toată Și nimenea nu o să poată Să-i stea-mpotrivă. Să-ncercăm, În mare grabă, să plecăm!”
Vrăjmașii noștri se-nmulțeau Și de mânie plini ziceau: „Ne va vedea acel popor, Când vom sosi-naintea lor. Asupra lor vom tăbărî, În iureș, îi vom omorî Și-n acest fel vom face noi, Lucrarea să-nceteze-apoi.”
El, pe vrăjmași, i-a auzit Și-o să-i smerească, negreșit, Căci Domnul stă din veșnicie Pe al Său scaun de domnie. În cei care mă dușmănesc, Nici o nădejde nu zăresc, Să cred – apoi – că ar putea Să nu mai stea-mpotriva mea. De Dumnezeu, teamă, nu au.
Săgețile Ți le-ai zvârlit În capetele celor cari Se dovedesc a fi mai mari, Când peste mine năvălesc Ca și furtuna, căci voiesc Să mă alunge de pe glie Cu țipete de bucurie, De parcă l-ar fi înghițit Pe cel ce e nenorocit Și e-n al său culcuș aflat.
Deodată, el a ridicat-o Și către David a-ndreptat-o, Zicându-și: „Am să îl ucid Și am să-l pironesc de zid, Pe David.” Dar el s-a ferit, Iar Saul nu l-a nimerit. De două ori a încercat, Însă mereu, el a scăpat.
O suliță, în mână-avea Saul, și-a încercat, cu ea, De zid, ca să îl pironească, Dar n-a putut să-l nimerească, Pentru că David s-a ferit Și-apoi din față-i a fugit. Când înserarea s-a lăsat, El a plecat de la-mpărat.