22 Atunci când cei ce-s împărați, Peste popoare așezați, Cu ai lor oameni au să vie, Vrând, în Ierusalim, să fie, Spre a-L sluji apoi, mereu, Pe-al nostru Domn și Dumnezeu.
În vremea care o să vie, Nicicând, toiagul de domnie, Nu se va-ndepărta de el. La fel va fi și cu acel Toiag de cârmuire, care, El îl va ține la picioare, Până când Șilo se ivește” – Numele Lui se tălmăcește „Mesia”. „De cuvântul Lui, Popoarele pământului – În vremile ce au să vie – Vor asculta, în veșnicie.
Pământu-ntreg va ști de El Și toți se vor întoarce-astfel, La Dumnezeul nostru tare. Toate familiile care Se află pe acest pământ, În fața Domnului Cel Sfânt Veni-vor ca să se închine În vremea care grabnic vine.
„Străjerii tăi, pe zid, se-adună, Iar glasurile lor răsună, Căci ei sunt plini de bucurie Și chiuiesc de veselie, Că ochii lor pot ca să vază Cum Domnul, în Sion, Se-așează.
Dărâmăturilor, strigați, Căci în Ierusalim v-aflați, Iar Domnul e îndurător Și mângâie al Său popor. Iar tu, Ierusalime, iată, Vei fi răscumpărat, de-ndată.
Iar vestea despre-mpărăție – Deci Evanghelia – vestită Va fi, și propovăduită În lume, ca toți să o știe – Slujind, astfel, de mărturie, La toate Neamurile care Sunt pe pământ. Atunci doar, are – Când toate au să se-mplinească – Sfârșitul ca să se ivească.”
Fie prin semnele făcute, Ori prin minunile văzute, Sau poate prin puterea mare, Pe care Duhul Sfânt o are. De la Ierusalim plecând, Prin țările din jur trecând, Pân’ la Iliric, am umblat Și-am răspândit, neîncetat, Această Evanghelie care E-a lui Hristos. Cu-nfrigurare,