Tu îl cunoști, pe împărat Și-asemenea, pe-al său popor. Le știi dar, vitejia lor. Mai știi că sunt înfuriați, Încât pot fi asemănați Cu o ursoaică – precum știți – Ai cărei pui au fost răpiți. Cât despre-al tău părinte-apoi, Știi că e omul de război Și n-o să stea-ntre slujitori, Ca să aștepte-ai zilei zori.
S-a mâniat, la vorbele Pe care i le-au aruncat, S-a-ntors și-apoi i-a blestemat, În Numele Domnului Sfânt. Îndată, la al său cuvânt, Dintr-o pădure au ieșit Doi urși, care s-au repezit Către acei copii și-apoi, Ucis-au patruzeci și doi.
Răscoală, caută cel rău, Fără a ști că-n drumul său Are să fie-ntâmpinat De solul cel neîndurat – La care pic de milă nu-i – Căci e trimis în contra lui.
Nisip și piatră, grele, sânt; Dar decât ele, pe pământ, Cu mult mai greu se dovedește Necazul ce-l pricinuiește Nebunul, prin a sa lucrare, Umplându-te de supărare.
Un înțelept și un nebun, Dacă se ceartă, pot să spun Că de-s voioși sau supărați, Nicicând nu vor fi împăcați. Orice strădanie se face, Ei n-au s-ajungă-n veci, la pace.
Ca o ursoaică necăjită, Care de pui a fost lipsită, Asupra lor cad, pe furiș, Și-al inimilor înveliș Îl sfâșii. Îi înghit de-ndat’, Precum un leu înfuriat, Iar fiarele din câmp i-atacă, Până bucăți au să îi facă.
Irod, de magi, s-a pomenit, S-a mâniat și-a poruncit Ca pruncii care se aflau În Betleem – care erau Băieți – de la doi ani în jos, Să fie omorâți. Hristos, Spera că va cădea atunci Ucis, odată cu-acei prunci.