Te scoală-ndată – bărbătește – Și ieși afară și vorbește, După cum vrea al tău popor! Fii după inimile lor! Pe Domnul jur: dacă nu ieși, Cu ai tăi oameni să vorbești, În noaptea asta, toți plecăm Și singur o să te lăsăm! Aceasta, vreau să-ți dau de știre Că fi-va o nenorocire Cum alta nu ai mai avut, De când, pe lume, te-ai născut!”
Ioab a zis, către-mpărat: „Domnul să facă, ne-ncetat, Să se sporească-al tău popor, Să vezi numărul tuturor Crescând de-o sută de ori dar, În al lui Israel hotar! De ce vrea domnul meu, acum, Ca să pornesc la acest drum?”
După ce toți s-au numărat Și-apoi, merinde, au primit, Israeliții au ieșit Să țină piept, cu oastea lor, Oștirii Sirienilor. Puțini, la număr, se vădeau Israeliții și păreau Ca două turme ne-nsemnate, De capre, la pășune-aflate; Iar Sirienii se aflară În număr foarte mare-n țară.
Din tot poporul cari scăpase De Sirieni, Domnu-i lăsase Doar zece mii de pedestrași Lui Ioahaz, iar călărași, Numai cincizeci. De-asemenea, Puține care, el avea: De toate, zece au fost ele. Restul oștirilor acele Pe care Israel le-avuse, De Sirieni au fost distruse.
Dar Faraon s-a mâniat Și-astă poruncă, el a dat, Poporului său: „Să luați Și-apoi, în râu să-l aruncați Pe orice prunc ce-o să se nască, Dacă-i de parte bărbătească. Pe fete-n schimb, să le lăsați – Pe ele doar, să le cruțați.”