Când însă, Domnul i-a văzut, A zis: „Zadarnic! Duhul Meu Nu va rămâne-n om mereu, Totuși, până-l întorc „acasă” –, Iar pân’ am să-l întorc „acasă” – Adică să-l culc în mormânt, Căci e luat din ăst pământ – Iată că viața i-o scurtez Și un hotar am să-i așez, La ani, să nu trăiască-n veci. Îi las o sută douăzeci!”
Ei strigă-n disperarea lor, Făr’ să primească ajutor: Nu sunt de nimeni ajutați Și nu mai pot a fi scăpați. La Dumnezeu ei au strigat, Dar El – răspunsuri – nu le-a dat.
Eu îi pisez atât de tare, Încât ajung ca praful care Este purtat pe-aripi de vânt. Îi calc sub tălpi, încât pământ Au să ajungă ei apoi, Ca și al uliței noroi.
Iute, pentru iubitul meu, Dezăvorât-am ușa eu, Dar între timp a dispărut Și astfel nu l-am mai văzut. Când îmi vorbea, eu mă simțeam Slăbită, parcă-nebuneam. Atunci, să-l caut, am fugit, Dar nicăieri, nu l-am găsit. În disperare, l-am strigat, Dar n-a răspuns. Nu l-am aflat.
Când mâinile vă-ntindeți voi, Îmi întorc ochii, iar apoi, Chiar dacă Mă veți ruga mult, Eu n-am să vreau să vă ascult. N-am să v-ascult, oricât ați plânge, Căci pe-ale voastre mâini, e sânge!”
„De-aceea, Domnul a vorbit În acest fel: „Vă dau de știre Că am s-aduc nenorocire Peste popor și vor vedea, Scăpare, că nu vor avea. La Mine vor striga, speriați, Dar n-au să fie ascultați!
Chiar de au să se hotărască, Apoi, cu toții să postească, N-am să ascult rugile lor. Nu vreau mulțimea jertfelor, Nici darurile de mâncare Și nici acele jertfe care – Precum se știe – se socot A fi drept ardere de tot. Jertfele lor, nu le primesc, Pentru că vreau să-i nimicesc Cu ciuma și cu foametea Și să-i lovesc cu sabia.”
De-aceea, voi lucra și Eu, Doar cu urgie. Ochiul Meu, Loc pentru milă, în el, n-are Și n-au să capete-ndurare. Degeaba vor striga, mereu, Pentru că n-am să-i ascult Eu.”
În locuința Mea, apoi, Mă voi întoarce înapoi, Până când ei mărturisesc Că vinovați se dovedesc Și până când – apoi – vor vrea Să caute iar, Fața Mea. Când în necaz ei au să fie, Grabnic la Mine au să vie.”
Vor merge cu ale lor oi Și cu cirezile de boi, Să-L caute pe Domnul lor, Dar Domnul, de al Său popor, S-a depărtat și nicidecum Ei nu-L vor mai găsi, acum.
Oameni-atunci, de la o mare, Vor pribegi la altă mare, Din miazănoapte-n răsărit, Până se vor fi istovit Tot căutând Acel Cuvânt Rostit de către Domnul Sfânt. Zadarnic, au să se trudească, Pentru că nu au să-L găsească.
Apoi, la Domnul, au strigat, Dar El, nici un răspuns, n-a dat. Strigătul lor nu va pătrunde Până la El, căci Își ascunde Fața, în vremile acele, Din pricină că fapte rele – Neîncetat – au săvârșit.
Când El chema, n-ați ascultat. De-aceea, zis-a Cel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are: „Când M-au chemat, la rândul Meu, N-am vrut ca să-i ascult, nici Eu,