Eram furios. Mânia Mea – Ce se vădea nemăsurată – Spre-al Meu popor era-ndreptată. Mi-am pângărit, cu bună știre, A Mea întreagă moștenire, Pentru că am găsit cu cale, Pradă să-l las, mâinilor tale. Însă, după cum am văzut, Tu nici o milă n-ai avut Față de-acel popor al Meu Și-ai pus asupră-i un jug greu. Îi era greu tânărului Și-asemenea bătrânului.
Bătrânii cari în Sion sânt, Și-au pus țărână-n cap și tac, Stând pe pământ, cu strai de sac. Fecioarele cele pe care Mândrul Ierusalim le are, Își pleacă capul în pământ, Căci prinse de tristețe sânt.
Uită-te Doamne și privește La ceea ce se săvârșește: Ai mai făcut, oare – cumva – În ăst fel, Tu, la cineva? Când oare, s-a mai întâmplat, Femeile să fi mâncat Până și carnea pruncilor Ce-s rod al pântecelor lor, Pe cari cu drag i-au dezmiermat? Când oare s-a mai întâmplat, Măcelăriți să fie toți – Atât proroci, cât și preoți – Chiar în Locașul sfânt pe care Domnul în astă lume-l are?
Domnul, pe toți, i-a-mprăștiat Atuncea când S-a mâniat Și către ei, n-a mai privit! Vrăjmașul care a venit, La preoți nu s-a mai uitat, Nici milă nu a arătat Față de cei bătrâni pe care, Sărmanul meu popor îi are.