9 De-aceea, am să-Mi iau – apoi – Grâul și mustul înapoi. Am să le iau, pe negândite, La vremurile potrivite. Lâna o voi lua-napoi, Precum și inul mai apoi, Căci i le-am dat să-și poată pune, Drept înveliș, pe goliciune.
9 Pentru că a procedat așa, Îmi voi lua înapoi atât grâul cât și mustul – pe fiecare la vremea lui. Îmi voi recupera lâna și inul date pentru acoperirea părților ei intime.
9 Îi va urmări pe iubiții ei, dar nu-i va ajunge; îi va căuta, dar nu-i va găsi. Va spune: «Vreau să merg să mă întorc la soțul meu cel dintâi, căci mi-era mai bine atunci decât acum».
9 De aceea, Îmi voi lua iarăși înapoi grâul la vremea lui și mustul la vremea lui și Îmi voi ridica iarăși de la ea lâna și inul pe care i le dădusem ca să-i acopere goliciunea.
Iată, mânia M-a cuprins Și împotrivă-ți am întins, Acum, temutul brața al Meu, Iar porția pe care eu, Pentru-ntreținere ți-am dat-o, Află că mult ți-am micșorat-o, Pentru că am găsit cu cale Ca să te las vrăjmașei tale – Copila Filistenilor. Când ea, felul purtărilor Ți l-a văzut, s-a înroșit, De cât e de nelegiuit.
Am să te dau pe mâna lor, Să-ți facă tot ceea ce vor. Casele tale de curvie, Atunci, surpate au să fie, Iar înălțimile zidite Au să îți fie nimicite. Hainele au să ți le ia. Podoabele de-asemenea – Ce sunt din pietre nestemate – Și el îți vor fi luate. Nimica nu vei mai avea, Căci goală tu vei rămânea.
Că împăratul cel aflat În miazănoapte așezat, Se va întoarce înapoi, Căci oastea ce-o va strânge-apoi, Va fi mai mare decât cea Ce înainte o avea. Dar după câțiva ani apoi, El va fi gata de război. Cu oastea lui, bine-narmată, O să pornească de îndată, Spre cel ce este așezat În miazăzi, drept împărat.
De nu va face astfel, iată, Am s-o dezbrac în pielea goală, Fiind apoi – fără-ndoială – Precum a fost la început, În ziua-n care s-a născut. O fac s-ajungă o pustie. Pământ uscat are să fie, Pentru că iată, bunăoară, De sete, am s-o las să moară!
Vânt, drept sămânță, au avut Atuncea când au semănat. De-aceea, când – la secerat – Oameni-aceia se adună, Au să culeagă doar furtună. Din grâu, nu vor avea un spic, Căci nu va răsări nimic. Ceea ce din pământ răsare, Făină ca să dea, nu are. Chiar de-ar ieși rodul făinii, Au să-l mănânce doar străinii.
De nu se-ntoarce înapoi Și de nu Se căiește-apoi? Sau cine știe, de cumva, Nu lasă-n urma Lui, ceva? Poate o binecuvântare, Ori niște daruri de mâncare Sau poate că și o măsură Din jertfa pentru băutură, Pentru Cel care, tot mereu, Vă este Domn și Dumnezeu.
A lor avere adunată, De jaf are să fie dată, Iar casele lor pustiite Ajunge-vor și nimicite. Case, ei au să își zidească, Dar nu au să le locuiască. Vii vor sădi, făr’ a avea Parte din al lor vin să bea.”
Iar dacă întâmpla-se-va Că ar putea zice, cumva, Edomul: „Nimiciți suntem, Dar nu-i nimic, căci noi putem, Acuma iar să ne unim, Ruinele să le zidim!”, Iată ce zice-Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are: „Zidească ei, căci nimicesc În urmă, tot ce construiesc Și în ruină-i prefac iară! Atunci, „a răutății țară”, Am să numesc Eu, țara lor, Iar ei vor fi „acel popor Pe care Domnu-i mâniat Și pe vecie-i supărat!”
În vremea ‘ceea de apoi, Din nou aveți a vedea voi, Că e deosebire mare Între cel rău și-ntre cel care Este un om neprihănit, Între cel care I-a slujit Lui Dumnezeu și între cel Care nu-L va sluji pe El” – A cuvântat Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are.