2 Inima-ntregului popor, A fi-mpărțită, se arată. Din astă pricină, el – iată – Are să fie pedepsit. Domnul surpa-va, negreșit, Altarele ce le-au ‘nălțat Și stâlpii ce i-au ridicat, În cinstea idolilor lor.
L-a munte, când s-au adunat Cu toți, Ilie a-ntrebat: „Când oare, o să încetați De-a mai umbla împiedicați? Luați aminte, la picioare! Voi nu simțiți, acuma oare, Că ele vi-s împiedicate, Căci amândouă vi-s legate? Dacă e Domnul, „Dumnezeu”, Pe El, să îl slujiți mereu! Dar dacă Baal s-a arătat Drept dumnezeu adevărat, Atunci întregul Israel Să îl urmeze doar pe el!”
A te-nchina, să te păzești Și-asemenea să nu slujești, Cumva, la ai lor dumnezei! Nici în purtări, să nu te iei După popoarele acele. Să nu cumva să faci ca ele, Ci vreau ca să le nimicești. Oriunde ai ca să găsești, Ale lor capiști înălțate, De-ndat’ trebuie dărâmate.
Ei de pricepere-s lipsiți Și nu-nțeleg. Le sunt lipiți Ochii, să nu poată să vadă, Și inima, ca să nu creadă Și să nu poată a alege Ce trebuie a înțelege.
Dacă la idoli s-a dedat Ținutul Galaadului, Atunci locuitorii lui, Cu toții, nimiciți fi-vor, Căci ei slujesc idolilor. Ei, la Ghilgal, se duc apoi Și-n locu-acela jertfesc boi. Altarele ce le-au zidit Au să ajungă, negreșit, Morman de pietre ca să fie, Pe brazdele de pe câmpie.
Samaria e pedepsită, Pentru că fost-a răzvrătită În contra Celui cari, mereu, Fusese al ei Dumnezeu. Pe cei care se află-n ea, O să îi taie sabia. Nici pruncii nu vor fi scutiți, Ci ei, atunci, vor fi zdrobiți. Femeile însărcinate, Atuncea, nu vor fi cruțate, Căci spintecat, pântecul lor Va fi, de fierul armelor.”
„Iată, copiii cei pe care Neamul lui Israel îi are, Vor sta, mult timp, fără-mpărat. De-asemeni, nu vor fi aflat Nici căpetenie să vie Și-n fruntea lor, apoi, să fie. Nici chip de idol n-or avea, Nici terafimi de-asemenea Și nici efod măcar. Apoi,
Toate-nălțimile apoi – Pe care jertfe-aduceți voi – Le nimicesc; stâlpi-nchinați Astrului zilei, dărâmați Ajunge-vor, din temelie, Iar peste voi are să vie – Din partea Mea – o cruntă soarte: Cu trupurile voastre, moarte, Peste-ai voști’ idoli, morți și goi, Eu, Domnul, am s-arunc apoi. Pentru păcatul vostru greu, Vă va urî sufletul Meu.
Îi nimicesc pe cei pe care Urcă s-aducă închinare – Pe-acoperiș – oștirilor Ce sunt ale cerurilor, Pe-aceia cari s-au închinat Și cari pe Domnul au jurat, Dar în același timp – la fel – Au mai jurat și pe acel Care, Malcam, este chemat Și este al lor împărat.
Iată ce-a zis Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are: „În ziua ‘ceea, Eu voiesc, Din toată țara să-i stârpesc Pe idoli, căci de peste fire, Voi șterge a lor amintire. Prorocii mincinoși din țară, Am să îi scot atunci afară. De-asemeni, duhul necurat, Din țară, fi-va alungat.
Nimeni nu poate să slujească La doi stăpâni – o să-ndrăgească Mai mult pe unul. Pe-amândoi Nu-i va sluji la fel. Iar voi Nu-L veți sluji pe Dumnezeu Și pe Mamona – vă spun Eu!
Sluga nu poate să slujească La doi stăpâni – o să-ndrăgească, Mai mult, pe unul. Pe-amândoi, Nu-i va sluji la fel. Iar voi Nu-L veți sluji pe Dumnezeu Și pe Mamona! – vă spun Eu!”
Dar, spune suflet, preacurvare!: Încă nu ai aflat tu, oare, Cum că a lumii prietenie Este cu Domnu-n vrăjmășie? Așa că, oricine va vrea, Prieten, lumea a avea, Acela trebuie să știe, Că e cu Domnu-n vrăjmășie.
Și-adoua zi în zori apoi, Mergând la templu, înapoi, Pe-al lor Dagon iar l-au găsit, Lângă chivot, zăcând trântit, Pe pragul ușii templului, Iar capul și mâinile lui, Se-aflau cu toate înșirate, Căci de pe trup, au fost tăiate.