17 Toți voievozii și cei cari Se dovedesc ai tăi mai mari Asemeni sunt lăcustelor Cari, în răceala zorilor, Loc în dumbrăvi își pregătesc, Pentru că adăpost voiesc. Apoi, când soarele apare, Zborul își ia ceata lor mare, De nici nu mai este știut Locul în care a șezut.
17 Voievozii tăi sunt ca lăcusta Arbe, iar scribii tăi ca un roi de lăcuste care se așază pe ziduri într-o zi răcoroasă, dar care, atunci când răsare soarele, zboară și nu se mai cunoaște locul unde au fost.
17 Comandanții tăi sunt ca lăcusta Arbe, iar șefii armatei tale se manifestă ca un roi de lăcuste: se așază pe ziduri într-o zi răcoroasă; dar atunci când răsare soarele, zboară și nu se mai cunoaște locul unde au fost.
17 Principii tăi sunt ca lăcustele și conducătorii tăi, ca un roi de insecte care se așază pe ziduri în timpul zilei răcoroase. Când soarele răsare, pleacă și nu se cunoaște locul unde erau.
17 Voievozii tăi sunt ca lăcustele, mai-marii tăi, ca o ceată de lăcuste care tăbărăsc în dumbrăvi pe răcoarea zilei: când răsare soarele, zboară și nu se mai cunoaște locul unde erau.
17 Cei încununați ai tăi sunt ca lăcustele și căpitanii tăi ca o ceată de lăcuste, care tăbărăsc în desiș în răcoarea zilei; dar când răsare soarele, zboară și nu se mai cunoaște locul unde au fost.
„Un steag să înălțați, în vânt, Să fluture peste pământ! Trâmbițe-apoi, să vă luați Și printre neamuri să sunați! În contra lui, le pregătiți Pe neamuri și să vă grăbiți Ca împotrivă-i să-i chemați Pe cei care sunt împărați În țara Araratului, În țara Așcheneazului Și-a Miniului! Să căutați, Capi, peste oaste, s-așezați, Ca peste el să năvălească! În iureș, caii să pornească, Precum lăcustele zbârlite Care pe pradă sunt stârnite!
Străinii care au venit – Cari se vădesc a fi sub soare Drept parte din niște popoare Cari cele mai grozave sânt, Din țările de pe pământ – S-au repezit și l-au tăiat Și-n urmă ei l-au lepădat. În munți, crengile i-au căzut Și-n urmă văile-au umplut. Puhoaiele când s-au umflat, Ale lui ramuri le-au sfărmat. Popoarele pământului Plecară de la umbra lui. De toți, ajuns-a părăsit.
Argintul, să îl jefuiți! Aurul tot, să îl răpiți! Iată, comori nenumărate Și lucruri scumpe sunt aflate În acel loc, cum nu mai sânt Alte asemeni pe pământ!
Lăcustele se-asemănau Cu niște cai ce se vădeau Gata de luptă, ne-ncetat. Cununi pe capete-au purtat, Care – așa cum am văzut – Din aur par că s-au făcut. În ce privește fața lor, Era ca a oamenilor.