13 „Ascultă și ia seama bine! Mare necaz am Eu, pe tine!” – A zis, cu glas răsunător, Cel care-i Domn al oștilor. „În fum am să prefac apoi, Carele tale de război Și pradă îi dau sabiei, Pe ai tăi mândri pui de lei. Prada, în țară adunată, Am să ți-o spulber dintr-odată, Iar glasul solilor tăi mulți, Nicicând nu ai să-l mai asculți.”
13 „Iată că sunt împotriva ta!“, zice Domnul Oștirilor. „Îți voi preface carele în fum, iar sabia îți va omorî leii tineri; îți voi nimici prada de pe pământ și glasul mesagerilor tăi nu va mai fi auzit!“
13 Iahve, Cel care se numește (și) Dumnezeu Armatelor, îți zice: „Să știi că sunt împotriva ta! Îți voi transforma carele în fum; și propria ta sabie îți va omorî leii tineri. Îți voi distruge prada țării; și nu se va mai auzi vocea mesagerilor tăi!”
13 „Iată că am necaz pe tine”, zice Domnul oștirilor. „În fum îți voi preface carele de război, sabia va mistui pe puii tăi de lei, îți voi nimici prada din țară și nu se va mai auzi glasul solilor tăi.”
13 Iată, eu sunt împotriva ta, zice Domnul oștirilor, și voi arde carele sale în fum și pe puii tăi de leu îi va mistui sabia și voi stârpi prada ta de pe pământ și nu se va mai auzi glasul solilor tăi.
Acela care așezat Era-n Asiria-mpărat, La Ezechia și-a trimis, Îndată, soli. De la Lachis, Tartan cu Rab-Saris plecase. Rabșache li se-alăturase. La Ezechia-au mers cei trei, O oaste mare-având cu ei. Când la Ierusalim sosiră, Asirienii poposiră Lângă canalu-acela mare Ce vine de la iazul care, Mai sus, pe deal, este aflat, Chiar lângă drumul îndreptat Spre marginea ogorului Cari este-al ‘nălbitorului.
Rabșache-n față le-a ieșit Și-n felu-acesta, le-a vorbit: „Cel care este așezat Peste Asiria-mpărat, Aceste vorbe le-a trimis Lui Ezechia și a zis: „Ce-ncredere te-a-nsuflețit, Pe care tu te-ai bizuit?
Prin soli, pe care i-ai trimis, Tu L-ai batjocorit și-ai zis: „Doar cu mulțimea carelor Avute de al meu popor, Urc crestele Libanului. Cei mai înalți cedrii ai lui – Precum și mândri chiparoși, Cari se vădesc cei mai frumoși – Am să îi tai. Pe creasta lui – Cea mai înaltă-a muntelui – Unde se află-a sa grădină – Care, de poame, este plină – Eu voi pătrunde, negreșit.
Astfel, cel care așezat Era-n Asiria-mpărat, Atunci, o veste a primit, În care lui i s-a vorbit Despre Tirhaca, cel aflat În Etiopia-mpărat. Prin vestea ce i s-a adus, În felu-acesta i s-a spus: „Tirhaca a pornit război, În contra ta”. Aflând apoi, El, o solie, a trimis La Ezechia și a zis:
Ei, despre Domnul, au vorbit La fel precum au glăsuit De dumnezeii ce-i aveau Popoarele ce-n jur erau, Cari se vădeau a fi firești, Făcuți de brațe omenești.
Războaiale, El le-a oprit, Iar liniștea s-a-nstăpânit Până la margini de pământ. Arcuri și suliți – câte sânt – Le-a sfărâmat și-a ars apoi, Și carele pentru război.
Cetate așezată-n vale, Pe stâncile câmpiei tale! Mare necaz am Eu, pe tine Și pe acei care zic: „Cine, Asupră-ne, va tăbărî Și-n contră-ne va pogorî? Cine-n a noastră locuință, Să intre, va avea putință?”
„Veste, Egiptului să-i dați! Către Migdol să mai strigați! În Nof, apoi, să mai vestiți Și în Tahpanes să vorbiți! Ziceți așa: „Te pregătește, Pentru că sabia pândește Și vine! Ascuțișul său Înghite vieți, în jurul tău!
„Iată, munte nimicitor” – A zis, cu glas răsunător, Domnul din cer – „ia seama bine, Căci am necaz mare pe tine! Pe tine care te vădeai Că tot pământu-l nimiceai! Spre tine, mâna-Mi voi întinde, Iar brațul Meu te va cuprinde Și de pe-naltul stâncilor, În hăul de la poala lor, Ajunge-vei a fi împins, Căci te voi face-un munte-aprins.
De-aceea, Domnul Dumnezeu Așa vorbește: „Iată, Eu, Mare necaz, am adunat Pentru că voi, neîncetat, Ați prorocit înșelăciuni Și s-au vădit numai minciuni Vedeniile ce le-aveați, Cu care voi vă lăudați. Mare necaz, pe voi, am Eu, Cel cari sunt Domnul Dumnezeu.”
Să spui dar, țării cea pe care Neamul lui Israel o are: „Așa vorbește Domnul: „Iată, Nenorocirea se arată Și-asupra ta acuma vine Căci necaz mare am, pe tine. Am să-Mi trag sabia și-apoi, Din tine, Eu nimici-voi Atât pe cel neprihănit Cât și pe cel, rău, dovedit.
De-aceea, Cel care, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu, Spusese: „Tirule, pe tine, Eu am necaz, ia seama bine! De-aceea, Eu voi arunca Popoare multe-asupra ta. Le-arunc peste-ale tale maluri, Precum aruncă marea, valuri!
Spune așa: „Cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu A zis astfel: „Ia seama bine! Mare necaz am Eu pe tine, Sidonule! Dar, negreșit, Eu voi ajunge proslăvit În al tău mijloc – să se știe Că Eu sunt Domnul, pe vecie – Atunci când am să-Mi împlinesc Cuvintele ce le rostesc Și-atuncea când sfințenia Mea, În tine, Mi se va vedea.
Ascultă și ia seama bine: Mare necaz am Eu pe tine Și pe-ale tale râuri. Eu, Pentru acest necaz al Meu – În vremile ce au să vie – Prefac Egiptul în pustie, De la Migdol chiar începând, Pân’ la Siena ajungând Și până la hotarul care Cu Etiopia îl are.
Să spui: „Acela cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu, În acest fel a glăsuit: „Mare necaz am, negreșit, Pe tine, cel care – pe tron – Ești în Egipt drept Faraon, Pe tine, mare crocodil Al apelor, cari despre Nil, Ai zis așa: „E râul meu, Căci făcător al său sunt eu!”
Aste cuvinte să le spui Tu, împotriva muntelui: „Așa a zis Cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Seirule, ia seama bine! Mare necaz am Eu pe tine! În contra ta, brațu-Mi întind. Cu mâna am să te cuprind Și prefăcut într-o pustie, Ținutul tău are să fie,
Să zici: „Acela cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu, Spusese: „Gog, ia seama bine! Mare necaz am Eu pe tine, Pe tine domn al Roșului, Meșecului, Tubalului!
Apoi, Cuvântul Domnului Îmi zise: „Fiu al omului, Spre Gog, acuma să privești Și împotrivă-i să vorbești! Întoarce-te și prorocește Și-n felu-acesta îi vorbește: „Așa a zis Cela cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu, „Ascultă Gog – ia seama bine – Mare necaz am Eu pe tine, Pe tine domn al Roșului, Meșecului, Tubalului!
Ierusalime, să știi bine, Că necaz mare am pe tine. De-aceea, Eu îți dau de știre Că am s-aduc la-ndeplinire Adevărata-Mi judecată Și ea va fi desfășurată Sub ochii neamurilor care, Azi, ți se află la hotare.
Iată că leul sfâșia Atâta cât le trebuia Puilor săi. Alte-animale El sugruma, pentru-ale sale Leoaice. Astfel, își umplea El, viziunea ce-o avea, Culcușul ce și-l pregătise, Cu prăzile ce le răpise.
Vai de cetatea ‘ceea care Iubește-a sângelui vărsare, Cari este plină de minciună, Cari silnicia o adună Și cari, împinsă de-a ei fire, Pusă-i mereu doar pe răpire!…
Cetățile-ți de căpătâi Sunt precum roadele dintâi Ale smochinului aflat În drum, cari dacă-i scuturat, Cădea-vor la acela care, Să le mănânce, poftă are.
Iată, tocmai în acel loc, Mâncată ai să fii de foc, Iar sabia, de peste fire, Te șterge cu desăvârșire! Ca și lăcusta te-ai sporit, Ca forfecarul înmulțit – Acum – ajuns-ai ca să fii, Dar ai să pieri însă, să știi!
„Ascultă și ia seama bine! Mare necaz am Eu, pe tine!” – A zis, cu glas răsunător, Cel care-i Domn al oștilor. „De-aceea, iată că îți zic: Poalele-n cap ți le ridic, Iar neamurile s-or uita Să vadă goliciunea ta. Popoarele se-ntorc spre tine Să vadă toată-a ta rușine.
Domnul, la Iosua, S-a dus Și-apoi în acest fel, i-a spus. „Fii tare dar, și nu te teme, Căci mâine, pe această vreme, Pe toți, bătuți, am să vi-i dau, În mâna voastră. Însă vreau Ca vinele picioarelor, Tu să le tai, cailor lor; Iar carele – toate-adunate – În flăcări, fi-vor aruncate.”
Când a sfârșit acest război, Iosua-ndată a făcut Așa cum Domnul i-a cerut Și vinele picioarelor, El le-a tăiat, cailor lor, Iar carele – toate-adunate – În flăcări, fost-au aruncate.