29 Ei au strigat: „Ce ți-am făcut? De ce vrei să ne chinuiești, ‘Naintea vremii? Știm că ești Iisus! Ești Fiul Domnului! Dar nici o legătură nu-i, Statornicită, între noi!” Iisus privea doar, la cei doi.
Dar, David s-a împotrivit Și-n acest fel a glăsuit: „Fii ai Țeruei, ce-aveți iar, Cu mine? Ce pot zice dar? Aud și eu că omu-acel Mă blestemă. Poate că el, De către Domnul a fost pus, Să facă astfel, și i-a spus: „Iată că David e pe drum: Du-te și blestemă-l acum!” Dacă așa s-a întâmplat, De cine credeți că-ntrebat, Poate a fi omul acel, „De ce te porți în acest fel?”?”
David, spre slujitorul lui, Se-ntoarse și îi zise-apoi: „Dar ce am, oare, eu cu voi, Fii ai Țeruiei? De ce-mi stați, Azi, împotrivă-mi adunați? Trebuie-n Israel, cumva, Să moară, astăzi, cineva? Neștiutor mă dovedesc, Încât nu știu să-mpărățesc, Acuma, peste Israel?”
Femeia merse la Ilie Și-l întrebă: „Spune-mi dar, mie, Ce am cu tine – oare – eu, Omule al lui Dumnezeu? Iată, la mine ai venit, Iar Dumnezeu Și-a amintit De relele ce le-am făcut. Lucrul acesta, Tu l-ai vrut? Ai vrut să-mi fie omorât Copilul, când te-ai pogorât Și ai venit în casa mea?”
Dar Elisei, în acest fel, I-a zis celui din Israel: „Ce am a face eu, cu tine? De ce vii tu, acum, la mine? Mergi la prorocii cei pe care, Ahab, al tău părinte-i are, Sau la prorocii ce-i avea Chiar mama ta, pe când trăia!” Atunci, Ioram a cuvântat: „Eu cred că Domnul i-a chemat Pe împărați, căci voia Lui Este de-ai da Moabului!”
Neco, atuncea, a trimis Soli de îndată și i-a zis: „Ce am cu tine? Ce voiești Tu, care-n Iuda stăpânești? Nu împotrivă-ți am venit, Ci eu, încoace, am pornit, Căci cu o casă avem noi, Acum, ca să purtăm război. Nu mi te-mpotrivi, căci eu Cu mine-L am pe Dumnezeu Și n-aș vrea ca să te lovească Și astfel să te nimicească.”
Ce ai cu Mine, Tirule? Ce ai, și tu, Sidonule? Dar tu ce ai, țară pe care Neamul de Filisteni o are? Vreo faptă, vreți să-Mi răsplătiți? Vreți, împotrivă-Mi, să porniți? Fără zăbavă-ntoarce-voi Faptele voastre peste voi, Iar capetele voastre, pradă, Iată că lor, au să le cadă.
Ispititorul, că-I slăbit, Grabnic s-a dus și I-a vorbit: „De ești Fiul lui Dumnezeu, Iată ce-ți voi propune eu: Să poruncești pietrelor – dacă În stare ești – pâini, să se facă!”
Țipând: „De ce-ai venit, la mine, Iisuse?! Ce am eu cu Tine?! Știu cine ești! Te cunosc eu! Tu ești Fiul lui Dumnezeu! Jură-mi, pe Domnul, că nu ești Aici, ca să mă chinuiești!”
Din mulți, afară, draci ieșeau Și, plini de groază, Îi strigau: „Tu ești Hristosul Domnului! Noi știm că Tu ești Fiul Lui!” Însă, Iisus nu i-a lăsat Ca să vorbească – i-a mustrat Pe cei pe care-afar’ i-a scos, Căci Îl știau că e Hristos.
Când, pe Iisus, el L-a zărit, A scos un țipăt ascuțit Și-a căzut jos: „Vai! Ce am eu” – A zis – „Fiu al lui Dumnezeu, Iisuse, cu Tine, a face?! Să nu mă chinui! Să-mi dai pace!”
Roaba aceea s-a luat Pe urma noastră și-a strigat: „Oameni-aceștia, vă spun eu, Că sunt robi ai lui Dumnezeu Cel Prea Înalt, și aduc știre, De calea către mântuire.”
Căci Dumnezeu nu i-a cruțat Pe îngeri, ci i-a aruncat, Pe cei care-au păcătuit, Jos, în Adânc. I-a pedepsit Chiar și pe ei, căci sunt legați, Cu lanțuri, stând înconjurați De întuneric, la păstrare, Până veni-va vremea-n care, El o să facă judecată.
În lanțuri veșnice-a ținut, Pe îngerii ce s-au vădit Că locul și l-au părăsit Și-n stare, n-au putut să fie, Ca să se țină-n vrednicie. Acum, înlănțuiți sunt, iată, Și-așteaptă marea judecată.
La cel cari fosta-nscăunat Peste-Amoriți, ca împărat, Iefta, solie, a trimis Și-aste cuvinte i le-a zis: „Oare ce rău, ți-am făcut noi, Încât acum, vii cu război?”