53 Crezi că, pe Tatăl, n-aș putea Să-L rog, să-Mi dea ajutorare? Doar peste doișpe legiuni are, De îngeri, gata pregătite, Pe care le-ar putea trimite, Dacă le-aș cere, imediat!
El s-a rugat lui Dumnezeu, Și a zis astfel: „Domnul meu, Deschide-i ochii, fă-l să vadă, Spre a pute și el să creadă.” Domnul, atuncea, a făcut Așa precum I s-a cerut, Iar slujitorul a privit În jurul său – înmărmurit – Văzând muntele-acela mare, Plin de oșteni, de cai și care Și de un foc mistuitor, Care ardea-mprejurul lor.
Un râu de foc eu am zărit, Din fața Lui cum a ieșit. Aceia care Îi slujeau, La mii de mii se numărau, Iar cei pe care i-am văzut În fața Lui că au șezut, De zece mii se dovedeau, Ori zece mii că se aflau. Apoi, în locu-acela, iată Că s-a ținut o judecată, Unde cărțile s-au deschis.
„Atunci, când Fiul omului – Încununat de slava Lui, De îngerii Săi însoțit – Va fi, din nou, la voi, sosit, Va sta pe jilțul slavei Sale – Pe tronul Său. Atuncea ale
Nimeni, cu sila, nu Mi-o ia: O dau Eu – e-n puterea Mea. Putere am ca să o dau Și pot, apoi, iarăș’ s-o iau: Astă poruncă, am primit, Când – de la Tatăl – am venit.”
„Nu e a Mea Împărăție, Din lume. De-ar fi fost să fie, Atuncea, slujitorii Mei, În mâinile ăstor Iudei, Pe Mine, nu M-ar fi lăsat” – Zise Iisus – „ci-ar fi luptat. Însă, a Mea Împărăție, Nu e de-aici.” „Dar, spune-mi, mie, Ca să-nțeleg” – zise Pilat –
Și să ne dăruiască-apoi, Pace și-odihnă, atât vouă – Cei întristați – precum și nouă, Atuncea când, din cer, de sus, Va reveni Domnul Iisus, Cu îngerii puterii Lui,
I-a pomenit, în prorocie, Enoh – deci patriarhul care, Al șaptelea, în șir, apare, De la Adam – când a vorbit: „Iată că Domnul a venit, Cu zeci de mii de sfinți, ai Săi,