Să Te asculte, n-au mai vrut. Minunile ce le-au făcut Le-au dat uitării, vrând apoi Ca în robie, înapoi, Să se întoarcă. Căutară Alți căpitani de-și așezară. Dar Doamne, Tu Te-ai arătat Gata să ierți, căci ești bogat În bunătate. Te-ai vădit Îndurător – necontenit – Și milostiv; căci Ți-a păsat De ei și-astfel, nu i-ai lăsat
Cum, Efraim, să te predau? Israele, cum să te dau? Cum să îți fac ce e știut Precum că Admei i-am făcut? Cum aș putea să fac cu voi, Ca și cu Țeboimu-apoi? Inima, tare, Mi se zbate, Iar în lăuntru-Mi sunt mișcate Toate, de mila ce-o simțesc Când către tine Eu privesc.
De datorie. A ieșit Robul afară, și-a-ntâlnit Pe un tovarăș, ce avea O sută, doar, de lei, să-i dea. Când l-a văzut, s-a repezit, L-a prins de gât și i-a vorbit, Strigându-i amenințător: „Plătește-mi ce îmi ești dator!”
Stăpânul l-a chemat la el, Degrabă, pe robul acel: „Tu, rob viclean, ai fost iertat De datorie! M-ai rugat, Iar eu, de tine, am avut Milă. Tu, însă, n-ai făcut La fel, cum m-am purtat cu tine!
Ei n-aveau bani, și-atuncea dar, Omul – de plată – i-a scutit. Deci, ce crezi, cine l-a iubit – Dintre datornicii acei – Mai mult, pe cămătar? Ei? Ei?”
Simon răspunse: „Socotesc – Și sunt convins că nu greșesc – Căci celui cari, mult, i-a scutit, Acela, mai mult, l-a iubit.” Iisus, atunci, răspunse-ndat’: „Așa e! Drept ai judecat!”
Toți dumnezeii ce-i aveau, I-au scos afară și cătau Ca să-I slujească Domnului. Văzând chinul poporului, Domnul s-a îndurat de el Și S-a întors la Israel.