6 Unele boabe au căzut Pe-un loc stâncos și n-au avut Apă. Ele au încolțit, Dar soarele le-a pârjolit, Pe boltă, când s-a înălțat, Și-astfel, îndată, s-au uscat.
„Doamne, dar nu văd ochii Tăi, Care e adevărul, oare? Tu îi lovești, fără-ncetare, În timp ce ei – pot ca să zic – Precum că n-au simțit nimic. Tu-i nimicești, fără măsură, Dar ei nu iau învățătură, Ci capătă o-nfățișare Cari, decât stânca, e mai tare Și nu-nțeleg că e mai bine Să se întoarcă iar, la Tine.”
O inimă nouă, apoi, Și un duh nou așez în voi. Scot inima din piatră care În trup o poartă fiecare Și-o inimă de carne – iată – În locul ei vă va fi dată.
Caii pot să alerge încă, Dacă se află pe o stâncă? Cu plug și boi, poate – cumva – Marea, s-o are cineva? Atunci, din judecată, voi De ce-ați făcut otravă-apoi, Iar roadele care se țin Doar de dreptate, în pelin?
Acea sămânță, dintre stânci, Cu rădăcini puțin adânci, E omul care-a auzit Cuvântul. Vesel, L-a primit, Însă, prea mult, nu L-a ținut, Căci, rădăcini, nu a avut. Puțin, numai, L-a găzduit, Dar când ispita a venit, Îndată, el L-a și pierdut, Căci, în ispită, a căzut.
O pildă: „Un semănător, Să-și semene, al său ogor, Ieșit-a și, de semănat, Cu mare zor, s-a apucat. Sămânță aruncând grăbit, Câteva boabe-au nimerit Chiar lângă drum. Le-au observat Păsări, și-ndată, le-au mâncat.
Cât timp se spune, pentru noi, „Dacă al Său glas, astăzi, voi Aveți ca să îl auziți În inimi, să nu vă-mpietriți, La fel ca-n ziua răzvrătirii, La fel ca-n ziua ispitirii.”