„Așa vorbește Domnul: „Oare, Unde e cartea cea pe care, Spre despărțire-am întocmit-o, Atuncea când am izgonit-o Pe mama voastră? Spuneți voi, La cine v-am vândut apoi, Pentru că M-am împrumutat? Vedeți? Din pricini de păcat, Ați fost vânduți căci negreșit, Pentru că ați păcătuit Am izgonit – de bună seamă – Pe cea care vă este mamă.
„Al nostru tată – cum se știe – S-a prăpădit bietu-n pustie; Deși el nu a fost găsit Printre cei cari s-au răzvrătit Cu Core, contra Domnului, E mort, pentru păcatul lui, Fără ca să fi dobândit, Un fiu, ce l-ar fi moștenit.
De datorie. A ieșit Robul afară, și-a-ntâlnit Pe un tovarăș, ce avea O sută, doar, de lei, să-i dea. Când l-a văzut, s-a repezit, L-a prins de gât și i-a vorbit, Strigându-i amenințător: „Plătește-mi ce îmi ești dator!”
Iisus le-a zis: „Dați-le voi Ca să mănânce!” „Vrei, ca noi Să luăm pâine, pentru ei? Dar n-avem bani! Vreo câțiva lei – Cam două sute – de-ncercăm, Abia putem să adunăm!” – Răspuns I-a dat, pe loc, în cor, Tot grupul ucenicilor.
De noi făcute, Te rugăm, Să ni le ierți, precum iertăm Și noi, pe cei ce ni-s greșiți. Nu ne lăsa, ca ispitiți, Să fim; ci Tu ne izbăvește, De cel rău, și ne mântuiește.”
N-a cunoscut ce voie are Stăpânul, iar, în ce-a făcut, E vrednic de a fi bătut, Puține lovituri, primește, Neștiutor căci se vădește. Celui ce mult îi este dat, De multe fi-va întrebat; Cui i se-ncredințează mult, I se va cere și mai mult.”
Cei optsprezece inși apoi, Peste cari, turnul a căzut, Din Siloam – cum ați văzut – Încât, cu toții au pierit, Mai mult oare-au păcătuit, Decât acei, pe care-i știm, Că-s astăzi, în Ierusalim?
Îți spun dar, ale ei păcate – Care sunt multe – sunt iertate, Pentru că ea, mult, a iubit. Însă, cel care a primit, Pentru puținul său, iertare, N-a arătat iubire mare.”