Când acea vreme o să vină, Astă cetate va fi plină De slavă și are să-Mi fie O pricină de bucurie, Printre popoarele ce sânt Pe fața-ntregului pământ. Ele afla-vor, cu mirare, Despre tot binele pe care Eu am să-l fac. Vor fi uimite Și-au să rămână-ncremenite, Când au să vadă fericirea Ce o voi da și propășirea.”
Se vor întoarce înapoi, Să-L cate pe Cel cari, mereu, E al lor Domn și Dumnezeu, Precum și pe-al lor împărat Care, drept David, e chemat. Vor tresări-n vremea din urmă, Când timpu-aproape că se curmă, Privind la Fața Domnului Și-apoi la bunătatea Lui.”
Femeile-au plecat, zorite – De câte-au văzut, năucite, Voioase-n sufletele lor – Să ducă ucenicilor – Așa cum îngerul le-a spus – Vestea-nvierii lui Iisus.
Și du-te-acasă!” Imediat, Ologul s-a-nsănătoșit, Și-a luat patul și, grăbit, Pleacă spre casa lui, îndat’. Lumea, văzând ce s-a-ntâmplat – Minunea ce s-a săvârșit – O mare spaimă, a simțit Și-uimită, de puterea Lui, Slăvi Numele Domnului.
Pe toți vecinii i-a cuprins Frica, iar vestea s-a întins, În tot acel muntos ținut – Din Iuda – încât a știut Oricine, ce s-a întâmplat, Când pruncul nume-a căpătat.
Petru, atunci, înspăimântat, Degrabă, a îngenunchiat Și a grăit, către Hristos: „O Doamne, sunt un păcătos Și știu aceasta, foarte bine! Te-ndepărtează dar, de mine!”
Mulțimea s-a înspăimântat, Pe Dumnezeu L-a lăudat Spunând: „Azi, marele proroc Este cu noi, în acest loc, Căci Dumnezeu La înălțat, Acuma, când ne-a cercetat.”
Norodul Gherghesenilor, Speriat de ce s-a petrecut, Să părăsească-acel ținut, Îl sfătuise, pe Iisus. Cu ucenicii, El S-a dus, Luă corabia și-apoi, Trecură lacul, înapoi.
Atuncea, i-au amenințat Și-apoi, să plece, i-au lăsat, Căci nu puteau să-i pedepsească, Să nu cumva să se stârnească Noroadele, care – mirate De lucrurile întâmplate – Îl lăudau pe Dumnezeu Și slavă-I aduceau mereu.