26 Mulți oameni își vor da suflarea, De groază, stând în așteptarea Acelor lucruri ce-au să vie, Peste pământ, căci au să fie – După toate cele-ntâmplate – A cerului puteri, mișcate.
În ziua ‘ceea de mânie, Un mare muget o să fie În Iuda. Mugetul acel Are să fie-atunci la fel Ca mugetul furtunii care Se năpustește peste mare. Când spre pământ au să privească, Oamenii nu au să zărească Nimic, căci fi-va strâmtorare Și o întunecime mare, În norii căreia se-neacă Lumina, neputând să treacă.
Celor care vor fi scăpat Cu viață, din al vost’ popor – În țările dușmanilor, În care au să locuiască – În inimi, fac să le-ncolțească O spaimă și o frică mare. Speriați vor fi de-o frunză care Foșnește-n palele de vânt. Fugi-vor – chiar dacă nu sânt, Atunci, de nimeni, urmăriți – Ca și de sabie goniți.
Când toate zilele tulburi Vor trece – după-acel necaz – Chiar soarele, al său obraz, Și-l va întuneca. Luna, Nici ea nu va mai lumina, Iar de pe boltă, măturate, Stele vor fi. Cutremurate, Puterile cerurilor Fi-vor, iar în înaltul lor,
Mari semne-n lună și în soare Și-n stele fi-vor. Strâmtoare, Jos, pe pământ, are să fie, Iar neamurile n-au să știe Ce să mai facă, ascultând Mare și valuri, crunt urlând.
Atunci, are să se-mplinească Timpul, și are să-L zărească Lumea, pe Fiul omului, Venind pe norii cerului, Încununat de slava-I mare Și de puterea ce o are.