Atuncea, toți aceia cari Erau slujbașii săi cei mari, Cu-nfrigurare au cătat Ceva în contra lui, legat De treburi din împărăție, Să poată-n urmă ca să vie În fața împăratului Spre a pârî purtarea lui. Dar orișicât s-au străduit, Nici o greșeală n-au găsit Și astfel, despre lucrul său, N-au putut spune nimic rău.
Când a sfârșit – uimit, Iisus, De ale lui vorbe – a spus: „Mă miră că e cu putință, Să aibă o așa credință, Omul acesta. Ca la el, N-am întâlnit, în Israel.
Când vorbele I-au auzit, Cei, care s-au împotrivit, Tăcură, căci s-au rușinat. Norodu-n schimb s-a bucurat Văzându-L pe Iisus că poate Să facă lucruri, minunate.
De-atuncea, ei au încercat Să Îl pândească, ne-ncetat, Și mulți iscoditori au pus, Să stea în preajma lui Iisus. Aceștia doar se prefăceau Neprihăniți, și căutau, Mereu, capcane a-I întinde – Cu vorbe – ca să-L poată prinde, Voind – mânați de ura firii – Să-L dea-n puterea stăpânirii, Pe mâna dregătorului.
Legea vorbește – se-nțelege – Doar pentru cei ce sunt sub Lege, Ca orice gură, astupată, Să fie-apoi; și vinovată, Lumea – față de Dumnezeu – Să fie-aflată, tot mereu.