12 Mezinul, într-o zi, s-a dus, La al său tată și i-a spus: „Tată, eu am venit a-ți cere, Să îmi dai partea de avere, Pe care tu mi-ai rânduit-o.” Tatăl, averea, a-mpărțit-o Și, fiilor, le-a dăruit, Partea ce li s-a cuvenit.
Doamne, în mâna Ta cea tare, Se află doar, a mea scăpare. De oamenii ce-n lume sânt, Mă scapă, căci ei, pe pământ – În astă viață – și-au luat Partea cea bună, ne-ncetat. Cu bunătăți, Tu ai umplut Pântecul lor și am văzut Cât de sătui sunt fiii lor Și cum apoi, prinosul lor, La porci l-au aruncat. Dar eu
Căci, din prisosul lor, au dat; Dar ea, sărmana, a lăsat Tot ce avea, în visterie, Deși se zbate-n sărăcie; Bănuțul care îl avea, Ca să trăiască-i trebuia.”
Fiul cel mic și-a adunat, Tot ce avea, și a plecat, Să stea-ntr-o țară-ndepărtată. Dar viața, cea destrăbălată, Pe care-acolo, a trăit-o, Iute, averea, i-a-nghițit-o.
Însă, când cel ce-a fost plecat – Și-averea, toată, ți-a tocat, Prin țările îndepărtate, Doar cu femei destrăbălate – S-a-ntors, îndată, ai tăiat, Vițelul, ce-a fost îngrășat!”