Doamne, în mâna Ta cea tare, Se află doar, a mea scăpare. De oamenii ce-n lume sânt, Mă scapă, căci ei, pe pământ – În astă viață – și-au luat Partea cea bună, ne-ncetat. Cu bunătăți, Tu ai umplut Pântecul lor și am văzut Cât de sătui sunt fiii lor Și cum apoi, prinosul lor, La porci l-au aruncat. Dar eu
În jurul vost’, privit-ați oare? Uitați-vă la zburătoare: Ele, nicicând, n-au semănat, Nici în grânar, n-au adunat. Și totuși, iată că trăiesc, Căci Tatăl vostru Cel ceresc, Hrană, le dă și lor. Și-apoi, Nu sunteți mult mai de preț voi?
După ce toate-am să le-adun, Eu, sufletului meu, îi spun: Ai bunătăți, câte voiești, Pentru mulți ani. Să te-odihnești, Mănâncă și te veselește! Iată, nimica nu-ți lipsește!”
La fel este și cu acel Care-și adună, pentru el, Comori, fără să se gândească Cum poate să se-mbogățească, Dacă-și va aduna, mereu, Averi, față de Dumnezeu.”
Priviți la corbi: nu seamănă, Nici, în grânar, nu adună; Și totuși, Domnul îi hrănește; Iar dacă astfel se-ngrijește, De păsări, Dumnezeu, apoi, Cu cât sunteți, mai de preț, voi!
Judecătorul, din cetate, Mult timp, nu i-a făcut dreptate. Totuși, în urmă, și-a zis: „Eu, Măcar că n-am, de Dumnezeu, Teamă, și nici nu am rușine De oameni, dar pentru că-mi vine
Acum, voi care cugetați Și-n urmă, ziceți: „Astăzi, noi – Sau mâine – vom pleca apoi, Într-o cetate. După plan, Acolo vrem a sta un an, Să facem neguțătorie, Ca un câștig bun să ne vie!”
Iată ce trebuie să știți, Când, despre-așa ceva, vorbiți: „Doar dacă Domnul o să vrea, Ca viață, încă, să ne dea, Vom face-un lucru oarecare, Sau face-vom lucrul cutare.”