45 Auzind vorba lui Iisus, Un învățat al Legi-a spus: „Învățătorule, gândesc – Și sunt convins că nu greșesc – Că și pe noi ne-nvinuiești, Prin vorbele ce le rostești.”
Al lui Israel împărat I-a zis atunci, lui Iosafat: „Mai este, în poporul meu, Un om prin cari, pe Dumnezeu, Noi am putea să-L întrebăm. De vrei, putem să îl chemăm. Eu îl urăsc pe omu-acel, Căci doar de rău vorbește el. Nimica bun, nu-mi prorocește. Acel om, Mica, se numește Și Imla este al lui tată.” „Cheamă-l pe Mica, de îndată” – Îi zise Iosafat. „E bine Să nu vorbești așa, când vine, Căci vreau – prin el – să aflu eu, Ce ne va spune Dumnezeu.”
De câte ori vreau să vorbesc, Aceleași vorbe le rostesc. Și strig mereu, în gura mare, Doar „Silnicie și-apăsare!” Astfel, cuvântul Domnului Mi-abate-asupra capului Batjocură, dar și ocară, Din partea tuturor din țară.
„Cui trebuie să îi vorbesc? Pe cine, martor, să-l găsesc?” Urechea lor surdă se-arată, Căci împrejur nu e tăiată. În stare nu-s să ia aminte, Iar ale Domnului cuvinte Sunt o ocară pentru ei, Pentru toți oamenii acei.
„Vai – zic – ai Legii învățați!” – Spuse Iisus – „Voi așezați, Pe bieții oameni, sarcini grele! Anevoios, de dus, sunt ele, Dar nici cu-n deget, mai apoi, Nu vreți, să le atingeți, voi!
O, vai de voi, învățători Ai Legii, căci stăpânitori Sunteți, pe-a cunoștinței cheie! – Nimeni nu poate să vi-o ieie! – Pe-alții, să intre, nu-i lăsați, Dar nici voi nu vreți să intrați!”