Cântau și-L preamăreau mereu, Pe-al lui Israel Dumnezeu, Zicând astfel: „Domnul e mare, E bun și plin de îndurare, Iar îndurarea Domnului Ține în veacul veacului!” Întreg poporul adunat, Pe Dumnezeu, L-a lăudat Și era plin de bucurie, Că se pusese temelie, Din nou, la Casa cea pe care, Domnu-n Ierusalim o are.
Din gurile copiilor Și ale pruncilor aflați La sân, Tu – contra tuturor Vrăjmașilor încrâncenați – O-ntăritură Ți-ai țesut Să astupi gura la oricare Și-astfel, să tacă, l-ai făcut, Pe cel cu dor de răzbunare.
Cine e – între dumnezei – Asemeni Ție, Doamne? Cine E minunat – la fel ca Tine – Precum ești Tu-n sfințenia Ta? Și cine se va arăta Ca Tine-n fapte, de bogat, Cari demne sunt de lăudat? Ca Tine, cine e, în stare, Minuni, ca să mai facă, oare?
Din marginile de pământ, Aud cum vine acest cânt: „Slavă celui neprihănit!” Dar eu îmi spun, necontenit: „O, vai de mine! Sunt pierdut!” Jefuitorii au căzut Asupra prăzi-nverșunați Și jefuiesc netulburați.
Atuncea doar, are să vie, Să se descopere, pe dată, Slava aceea minunată, Care este a Domnului. Ființele pământului, În clipa ‘ceea, vor putea, Cu toate, de a o vedea, Pentru că Domnul, negreșit, Este Cel care a vorbit.
Al tău bărbat, îndurător, E Cel ce-ți este Făcător. „Domnul”, e Numele ce-L poartă Și îți va da o altă soartă. El e al tău ocrotitor, Căci îți e Răscumpărător. El este Sfântul Cel pe care Neamul lui Israel îl are. E, „Dumnezeu”, Numele-I Sfânt – Cel al întregului pământ.
Și iată că eu am zărit Slava Aceluia pe care, Israel, Dumnezeu, Îl are, Cum vine dinspre răsărit Și al Său glas l-am auzit. Era ca vuietul pe care Îl face doar o apă mare. De slava Lui care venise, Întreg pământul strălucise.
M-a dus la poarta ce-i aflată În miazănoapte așezată, În fața casei Templului. Văzut-am slava Domnului Cum, a Lui Casă, a umplut. Jos, la pământ, eu am căzut
Și să vă fie luminați Ochii și inima, dragi frați, Ca să priceapă fiecare, Nădejdea, din a Lui chemare, Și bogăția slavei Lui – A moștenirii Domnului, În toți cei sfinți. Vă dau de știre,