11 Cei care lor au să se-nchine, Au să rămână de rușine, Căci meșterii ce i-au făcut, Sunt oameni, precum e știut. Să vină toți și să cuteze, Aici, să se înfățișeze, Și toți vor tremura-ngroziți Și de rușine-acoperiți.
11 Iată, toți confrații lui vor fi făcuți de rușine; meșterii nu sunt altceva decât oameni. Să se adune cu toții! Să stea în picioare! Vor fi îngroziți și făcuți de rușine împreună.
11 Să știți că acela împreună cu toți cei care îi seamănă, vor ajunge să le fie rușine. Artizanii lui nu sunt altceva decât oameni. Să se adune și să stea în picioare! Vor fi panicați și făcuți de rușine.
11 Iată, toți tovarășii lui vor fi făcuți de rușine, iar meșteșugarii nu sunt decât oameni. Să se adune toți și să stea în picioare! Se vor îngrozi și vor fi făcuți de rușine împreună.
11 Iată, toți închinătorii lor vor rămâne de rușine, căci înșiși meșterii lor nu sunt decât oameni; să se strângă cu toții, să se înfățișeze, și tot vor tremura cu toții și vor fi acoperiți de rușine.
11 Iată, toți tovarășii lui vor fi rușinați și meșterii lui sunt doar oameni. Să se adune toți împreună, să se scoale: se vor teme, se vor rușina împreună.
„Pe toți prorocii cei pe care Idolul vostru – Baal – îi are Să puneți mâna, de îndat’!” – Ilie-n urmă a strigat Poporului. „Prindeți-i dar! Unul să nu scape, măcar!” Toți au fost prinși, precum a spus, Și-apoi poporul i-a adus În fața lui. El i-a luat, I-a dus și i-a înjunghiat Lângă un râu, Chison, numit, Și-astfel prorocii au pierit.
Rușine-o să vă fie-apoi, De terebinți-n care voi – Cândva – plăcerea v-ați găsit. De-asemenea veți fi roșit Din pricina grădinilor, Drept cuib al desfătărilor.
Au să se deie înapoi, Fiind plini de rușine-apoi, Cei ce și-au pus nădejdea lor În mâinile idolilor Și care zis-au despre ei: „Doar voi ne sunteți dumnezeii!”
Cei ce fac idoli, pot a spune Precum că sunt deșertăciune, Iar ale lor lucrări, vă zic Că nu folosesc la nimic. Însă, chiar lucrurile-acele Mărturisit-au despre ele Și-arată că-s nepricepute. Fără vedere sunt făcute Și toate sunt – vede oricine – Spre a le face de rușine.
De-aceea, Domnul Dumnezeu Vorbit-a-n acest fel: „Mereu, Ai Mei robi – iată – sunt hrăniți, Dar voi aveți să flămânziți. În timp ce robii Mei vor bea, Parte de sete veți avea. Când ei avea-vor bucurie, Vouă rușine-o să vă fie.
Atunci, a omului știință Și-arată a ei neputință, Iar omul – precum și-al său rost – Se vede cât este de prost. Cel care argintar se ține, Dat e atuncea de rușine, Cu chipul ce și l-a cioplit, Că orice idol – negreșit – Numai minciună se vădește Căci viața nu-l însuflețește.
Atuncea, orice om se vede Cât e de prost și poate crede Precum că și știința lui Este asemeni omului. Cel ce e argintar, la fel, Rămâne rușinat și el, De chipurile lui cioplite Cari de suflere sunt lipsite. Căci idolii lor nu sunt buni, Ci se vădesc numai minciuni!
Acuma, ei se dovedesc Într-una că păcătuiesc. Chipuri au ei, de ei lucrate, Cari în argint au fost turnate. Sunt născociți idoli-acei Și sunt, de meșteri, făcuți ei. Acestora, ei le vorbesc Și jertfind oameni se vădesc. În fața lor se-nchină ei Și-apoi sărută-acei viței!
Iar printre oamenii acei, Sluji-veți unor dumnezei Care, de om, sunt făuriți – Din piatră sau din lemn ciopliți – Cari n-au auz și nici vedere, Nu pot mânca, nu au putere Și cu miros, nu-s înzestrați.