3 Când l-au găsit, au cuvântat: „Venim să-ți înmânăm solia De la-mpăratul Ezechia. Ascultă dar, ceea ce-a zis, Atuncea când el ne-a trimis: „Aceasta e o zi amară: E de necaz și de ocară. Zi de pedeapsă se arată Și gata e să se abată Peste-al Iudeilor popor. Din pântecele mamelor, Copiii stau să se ivească, Dar nu-i putere să se nască.
3 Ei i-au zis: ‒ Așa vorbește Ezechia: „Aceasta este o zi de necaz, de pedeapsă și de rușine, căci copiii sunt gata să iasă din pântec, dar nu mai este nicio putere pentru a le da naștere.
3 Atunci i-au zis (lui Isaia): „Ezechia îți spune: «Aceasta este o zi de necaz, de pedeapsă și de rușine… Copiii trebuie să se nască, dar nu mai este nicio energie pentru a fi născuți.
3 I-au zis: „Așa vorbește Ezechía: «Ziua aceasta este o zi de necaz, de pedeapsă și de rușine; căci copiii sunt aproape să se nască, dar [femeia] nu are putere să îi nască.
3 Și i-au zis: „Așa vorbește Ezechia: ‘Ziua aceasta este o zi de necaz, de pedeapsă și de ocară, căci copiii sunt aproape să iasă din pântecele mamei lor, și totuși mamele n-au putere să nască.
3 Și i‐au zis: Așa zice Ezechia: Ziua aceasta este o zi de strâmtorare și de mustrare și de batjocură: căci pruncii au ajuns până la naștere și nu este putere ca să nască.
Când l-au găsit, au cuvântat: „Venim să-ți înmânăm solia De la-mpăratul Ezechia. Ascultă dar, ceea ce-a zis, Atuncea când el ne-a trimis: „Aceasta e o zi amară: E de necaz și de ocară. Zi de pedeapsă se arată Și gata e să se abată Peste-al Iudeilor popor. Din pântecele mamelor, Copiii stau să se ivească, Dar nu-i putere să se nască.
Mă va striga, și-am să-i răspund! Voi fi cu el în strâmtorare! La al său glas, n-am să M-ascund, Ci îi voi da ajutorare. Din toate am să-l izbăvesc, Iar mila Mea o să-l ajungă! În veci, am să îl proslăvesc
„Nu vă mai împietriți, la fel, Așa după cum ați făcut Când la Meriba ați șezut, Sau după cum voi v-ați purtat Când în pustie v-ați aflat – La Masa – unde-ai voști’ părinți
Căci este-o zi de-nvălmășire Și de necaz și de zdrobire, Trimisă de Cel cari, mereu, E al oștirii Dumnezeu, Peste-a vedeniilor vale. Cad toate zidurile tale, Iar țipătul durerii crunte Urcă din vale, către munte.
Căci nimicită o să fie Moartea, atunci, pentru vecie, Iar lacrimile fețelor Șterse vor fi. Al Său popor Are să scape de povara Pe care i-o dădea ocara Ce o purta necontenit, Pentru că Domnul a vorbit.
Apoi, cetatea cea chemată Drept Ariel, împresurată Are să fie. Vor răzbate Plânset și geamăt, din cetate, Iar pentru Mine-n timpu-acel, Ea fi-va ca un Ariel.
„Doamne îndură-Te apoi, Și milă ai, față de noi, Căci Doamne, Tu ne știi prea bine! Nădejdea noastră e în Tine! Sprijină dar, a noastră viață În fiecare dimineață Și izbăvește-ne apoi, În vremurile de nevoi!
„Să-nchid al mamei pântec, oare, Când chiar Eu sunt Acela care Le fac să nască?” – a-ntrebat Domnul. „Când naștere-am lăsat, În lume, să le fac ăst rău?” – Întreabă Dumnezeul tău.
Vai! Ziua ‘ceea este mare. Cu altă zi, seamăn, mai are? Lovit e Iacov, în obraz, De vremea ‘ceea de necaz. Dar Iacov fi-va izbăvit, Din vremea ‘ceea, negreșit.
Iată că-i vin dureri pe care Doar ceasul nașterii le are. E un copil cari – negreșit – De-nțelepciune e lipsit, Și se vădește-n acest fel, Că nu poate să nască el Așa precum e nimerit, La timpu-anume sorocit.
În locuința Mea, apoi, Mă voi întoarce înapoi, Până când ei mărturisesc Că vinovați se dovedesc Și până când – apoi – vor vrea Să caute iar, Fața Mea. Când în necaz ei au să fie, Grabnic la Mine au să vie.”