24 Fi-va-n putoare prefăcut – Atunci – mirosul cel plăcut; Locul în cari brâul ședea, O frânghie are să-l ia. În loc de părul încrețit, Va fi un creștet pleșuvit. Unde o mantie a stat, Un sac strâmt fi-va așezat Și-n loc de frumusețe, are Să fie-un semn de înfierare.
24 În loc de parfum, va fi putregai, în loc de brâu, va fi o funie, în loc de păr aranjat, chelie, în loc de haină frumoasă, o pânză de sac strâmtă, în loc de frumusețe, însemnare cu fierul roșu.
24 În loc de parfum, va fi miros urât; în loc de brâu, va fi o funie; în loc de păr aranjat, va fi chelie; în loc de haină frumoasă, va fi un sac strâmt. În loc de frumusețe, va fi însemnare cu fierul roșu.
24 Și atunci, în loc de miros plăcut, va fi duhoare și în loc de cingătoare, o funie; în loc de păr încrețit, chelie; în loc de haină prețioasă, cingătoare de sac; [rușine] în loc de frumusețe.
24 Și atunci, în loc de miros plăcut, va fi putoare; în loc de brâu, o funie; în loc de păr încrețit, un cap pleșuv; în loc de mantie largă, un sac strâmt; un semn de înfierare, în loc de frumusețe.
24 Și va fi așa: în loc de miroznă plăcută va fi putreziciune și în loc de cingătoare, o funie; și în loc de păr încrețit, chelie; și în loc de veșmânt larg, sac încins; înfierare în loc de frumusețe.
Urma ca fiecare fată Să meargă, la un an odată, La împărat. Dar mai întâi, Poruncile de căpătâi Care s-au dat famenilor, Era de datoria lor Să le-mplinească, negreșit. Deci fiecare-a trebuit – Mai înainte ca s-ajungă La împărat – trupul să-și ungă Cu untdelemn de mirt, un timp De șase luni. Un alt răstimp, De încă șase luni, venea, În care iarăși, trebuia Să-și dea cu-arome femeiești, După poruncile domnești.
La templu, oamenii se-adună. Către Dibon merg împreună, Sau pe-nălțimi lumea se strânge Și toți încep apoi a plânge. Întreg Moabul se bocește Atuncea, și se tânguiește. Pe Nebo și Medeba, iată, Capete rase doar se-arată Și toate bărbile-s tăiate.
Pe uliți – în cetăți și-n sate – De spaimă oameni-s cuprinși Și doar cu saci toți sunt încinși. Pe-acoperișuri și-n piețe Se pot zări doar triste fețe Care de plâns, topite sânt, Căci geme tot, pe-al lor pământ.
Și totuși, Cel care, mereu, E al oștirii Dumnezeu, Iată că-n acea zi vă cheamă Să plângeți și – de bună seamă – Cu pumni-n piept să vă loviți, Încinși numai în saci să fiți Și capul ras să îl aveți.
După ce Domnul o să spele Necurățiile acele Ale fiicei Sionului, Iar al Ierusalimului Ținut ajunge curățat De sângele ce s-a vărsat – Cu duhul judecăților, Precum și-al nimicirilor –
Cu untdelemn, mergi la-mpărat. Îți înmulțești, neîncetat, Miresmele. Toți solii tăi Pornesc pe-ndepărtate căi Și te apleci, încetișor, Spre locuința morților.
De-aceea – grabnic – vă luați Saci și cu ei vă îmbrăcați. Plângeți și gemeți toți apoi, Căci nu se-abate de la noi, Mânia Celui cari, mereu, Ne este Domn și Dumnezeu.”
„Hesbonule, gemi îngrozit, Căci Aiul este pustiit! Strigați voi, ale Rabei fiice, Iar al vost’ glas să se ridice Spre-naltul cerului! Strigați Și-n saci numai, să vă-mbrăcați! Bociți-vă, adânc oftând, Pe lângă ziduri alergând! Căci Malcom a ajuns să fie, Cu toți ai lui, dus în robie: Cu preoți și cu toți cei cari Sunt căpitanii lui cei mari!
Astfel, tu – fiica cea pe care Sărmanul meu popor o are – Numai în sac te învelește, Stai în cenușă și jelește! Plânge amar, până târziu, Ca după singurul tău fiu! Pe negândite, cade-apoi Pustiitorul, peste noi.”
Bătrânii cari în Sion sânt, Și-au pus țărână-n cap și tac, Stând pe pământ, cu strai de sac. Fecioarele cele pe care Mândrul Ierusalim le are, Își pleacă capul în pământ, Căci prinse de tristețe sânt.
Ei capetele au să-și radă, Atuncea când au să te vadă Și au să afle ce-ai pățit. În saci doar, se vor fi-nvelit, Căci ei, în suflet, au s-adune Nespus de multă-amărăciune, Plângându-te, plini de-ntristare.
Sacii încing mijlocul lor, Iar groaza ce s-a arătat, Pe-ale lor fețe s-a lăsat. Fețele toate-s chinuite Și cu rușine-acoperite, Iar capetele lor, pletoase, Acum ajuns-au a fi rase.
Iată, atunci ce vă voi face: Nu am a vă lăsa în pace, Ci trimit groaza peste voi, Lingoarea, frigurile-apoi, Iar ochii voștri se vor stinge Și viața vi se va prelinge Din trupuri. Roada semănată, De-ai voști’ vrăjmași va fi mâncată.
Cântările vi le prefac În bocet pentru morți și fac – Din zilele de sărbătoare – O nesfârșită jale mare, Iar coapsele acoperite Cu saci vor fi și pleșuvite Voi face capetele lor. Arunc țara ăstui popor, În jale-adâncă, jale care, Numai când pierzi un fiu, apare. Sfârșitul, pentru astă țară, Va fi ca și o zi amară.”
Taieți mândrețea pletelor, Din pricina copiilor Iubiți. Lărgește-ți pleșuvia, Precum un vultur, căci robia, Asupra lor, iată că vine Și îi va depărta de tine!
Lovit vei fi tu, cu lingoare Și cu căldură arzătoare, Cu friguri și cu obrinteală, Cu secetă; fără-ndoială, Rugină-n grâu ți se va pune Și-apoi în urma ei, tăciune. Acestea te vor urmări, Până, din lume, vei pieri.
Încât foamea o să-i topească Și friguri au să-i chinuiască, Pân’ se vor stinge. Boli cumplite Îi vor lovi; le voi trimite Și fiarele cu colții lor Și-apoi otrava șerpilor.
Podoaba voastră, bunăoară, Să nu vă fie cea de-afară, Ce șade-n felu-n care știți Ca părul să vi-l împletiți, În felu-n care vă-mbrăcați, Sau precum știți ca să purtați Scule de aur mai apoi,
Pe martorii cei doi, ai mei, Îi pun să prorocească. Ei, În vremea-n care au să vie, În lume, au să stea o mie Și două sute și șaizeci De zile. Pe-ale ei poteci, În timpul care le-a fost dat, În saci doar, se vor fi-mbrăcat.
Oamenii nu s-au pocăit – Ci dimpotrivă – au hulit Atuncea, Numele pe care, Al nostru Dumnezeu îl are, Și n-au vrut, slavă, să Îi dea, Celui care putere-avea Peste urgii și stăpânește Asupra lor, precum dorește.
Atunci, ai lumii împărați, Cari, în risipă, dezmierdați Au fost de ea, necontenit – Aceia care au curvit Cu ea, mereu – când vor vedea Fumul, din focu-aprins în ea, Au să o plângă, necăjiți Și-au s-o bocească, îngroziți.