8 Câmpiile cele pe care Țara Hesbonului le are, Ajuns-au ca să lâncezească, Căci nu mai au ce să rodească. Ai neamurilor domnitori S-au repezit, triumfători, În Sibma, unde au sfărmat Vița-de-vie. Au tăiat Butucii care se-ntindeau Spre Iaezer și se-ncâlceau Până departe, în pustie. Mlădițele viței-de-vie Se întindeau în depărtare, Ajungând dincolo de mare.
8 Căci câmpiile Heșbonului se usucă; la fel și viile din Sibma. Domnitorii națiunilor au distrus cele mai alese vițe, care cândva ajungeau până la Iazer, fiind răspândite până spre deșert. Mlădițele ei se întindeau și ajungeau până la mare.
8 Câmpiile Heșbonului se usucă la fel ca viile din Sibma. Conducătorii popoarelor au distrus cele mai valoroase vițe care cândva ajungeau până la Iazer – pentru că erau răspândite până spre deșert. Ramurile ei tinere se întindeau și ajungeau până la mare.
8 Căci câmpiile din Heșbón sunt vlăguite ca via din Sibmá; stăpânii neamurilor calcă în picioare butucii cu strugurii ei până la Iaezér: ajung și rătăcesc în pustiu, când mlădițele ei se întindeau și ajungeau la mare.
8 căci câmpiile Hesbonului lâncezesc; stăpânii neamurilor au sfărâmat butucii viei din Sibma, care se întindeau până la Iaezer și se încâlceau prin pustie: mlădițele ei se întindeau și treceau dincolo de mare.
8 Căci câmpiile Hesbonului sunt veștejite și via Sibmei. Stăpânii neamurilor i‐au nimicit sadurile cele mai alese: ajungeau până la Iaezer, rătăceau prin pustie; ramurile ei se întindeau, treceau marea.
Munți din Ghilboua! Peste voi, Rouă să nu cadă, nici ploi! De-acum și până-n veșnicie, Câmpii, pe voi, să nu mai fie, Să nu mai dea pârga pe care O dăm drept dar, pentru mâncare! Pentru că iată, aruncate, Acolo-s scuturile toate Pe cari vitejii le-au purtat. Scutul lui Saul e-aruncat, Parcă n-ar fi asupra lui, Aflat, uleiul Domnului.
Hesbonul țipă, chinuit, De Eleale însoțit, Iar strigătele se-mpreună Și până la Iahaț răsună. Chiar și războinicii pe care Țara Moabului îi are, Cuprinși de groază, se bocesc, Căci spaimele îi încolțesc.
Plâng, pentru via cari, odată, Se întindea în Sibma toată, Precum lacrimi mă podidesc Când către Iaezer privesc. Udat ești Elealule, Precum și tu – Hesbonule – De ale mele lacrimi care Curg peste voi, fără-ncetare, Căci peste roade, pe furiș – Peste al vostru seceriș Și-asemenea și peste voi – Cade un strigăt de război!
Vie, în Sibma așezată, Decât e Iaezerul, iată, Mai mult, pe tine-acum te-am plâns. Tu, ramurile, ți-ai întins Departe, dincolo de mare, Până la Iaezer, în zare. Asupra ta, s-a aruncat Pustiitorul. Te-a călcat Tocmai la strânsul roadelor Și la culesul viilor.
S-a așezat. Moise-a trimis, Iscoade, cărora le-a zis Să vadă tot ce-i de văzut, Pe-al Iaezerului ținut. Au ocupat, în acest fel, Ținutul ce ținea de el, Dar mai întâi, i-au izgonit Pe cei care l-au locuit.
Astfel, Gadiții au luat Iazerul și-au mai căpătat Cetățile-n Galaad aflate; Au mai primit și jumătate Din tot acel ținut pe care, Poporul lui Amon îl are. Spre câmpul Aroerului – Cari are Raba-n fața lui –