1 Iată ceea ce-a prorocit Cel cari, Isaia, s-a numit – După cuvântul Domnului – În contra Babilonului. Isaia se vădea cel care, Părinte, pe Amoț, îl are.
Către Bidcar, acela care, Drept căpetenie, îl are, Iehu a dat aste porunci: „Ia-l pe Ioram și să-l arunci Pe-al lui Nabot ogor, de-ndată! Adu-ți aminte, căci odată, Când împreună ne aflam Călări, pe când îl însoțeam Noi, pe Ahab – pe-acela care, Pe-acest Ioram, drept fiu, îl are – Cuvântul Domnului venit Din ceruri, astfel, a vorbit:
Iată ceea ce-a prorocit Cel cari, Isaia, s-a numit. El se vădea a fi cel care, Părinte, pe Amoț, îl are. Isaia-n ceea ce vestise, Despre Ierusalim vorbise Și despre Iuda. Împărați Au fost atuncea așezați – În Iuda – Ozia, urmat De cel care-i Iotam chemat; Apoi Ahaz a-mpărățit Și Ezechia la sfârșit. Pe vremea prinsă-n prorocie, Mai mari ei s-au vădit să fie, Căci peste Iuda au domnit. Iată dar, ce a prorocit Isaia. El a cuvântat:
Iar Babilonul, negreșit, Are să fie nimicit. El – fala împăraților, Podoabă a Haldeilor – Precum Sodoma și Gomora, Ajunge-va, când va fi ora Mâniei Domnului. Astfel,
Aceasta e o prorocie, Pentru un timp ce va să vie Peste Moab, căci se arată Că împotrivă-i e-ndreptată. În noaptea-n care-i pustiit, E Ar-Moabul nimicit! Tot ceea ce se prevestește, În noaptea ‘ceea se-mplinește. În noaptea care-i pustiit, E Chir-Moabul nimicit!
Aceasta e o prorocie, Pentru un timp ce va să vie Peste Damasc, căci se arată Că împotrivă-i e-ndreptată. „Iată, curând, Damascul – care Acum, e o cetate mare, Cu mândre case înălțate – N-o să mai fie o cetate. În vremea care o să vină, Se va preface în ruină, Căci totul fi-va dărâmat.
Aceasta e o prorocie, Pentru un timp ce va să vie Peste Egipt, căci se arată Că împotrivă-i e-ndreptată. Iată că Domnul călărește Pe un nor iute și sosește În al Egiptului ținut. Înspăimântați, când L-au văzut, Toți idolii Egiptului Au tremurat în fața Lui, Iar Egiptenii – dintr-odată – Și-au simțit inima-nmuiată.
Pân’ la Isaia – la cel care, Părinte, pe Amoț, îl are – Domnul, în acel timp, S-a dus Și-aste cuvinte i le-a spus: „Sacul ce-ți este-nfășurat Pe coapse, să-l dezlegi de-ndat’. După ce-l scoți, să iei aminte, Să te descalți de-ncălțăminte!” Atunci, Isaia a făcut Așa precum i s-a cerut: Sacul și-a scos, s-a descălțat, Gol și desculț el a umblat. Astfel, Isaia a-mplinit Ceea ci i s-a poruncit.
Această prorocie, iată, E spre Arabia-ndreptată. Cei care din Dedan plecară Își vor petrece noaptea-afară, În tufele Arabiei, Căci negustori în cete-s ei.
Aceasta e o prorocie, Privind lucruri ce au să vie, Pe lunga vremurilor cale, Peste-a vedeniilor vale. „Ce s-a-ntâmplat, de vă grăbiți, Pe-acoperiș să vă suiți
În ziua ‘ceea, drugul care Era-mplântat într-un loc tare, Are să fie-ndepărtat, Căci va fi scos și-apoi, tăiat. Drugul acela va cădea Și-atunci povara ce ședea Asupra lui, va fi zdrobită. Ea o să fie nimicită De către Cel care, mereu, E al oștirii Dumnezeu. Lucrul acest va fi-mplinit, Pentru că Domnul a vorbit.”
„Așa vorbește Dumnezeu, Acela care, tuturor, Vă este Răscumpărător Și totodată este Cel Cari Sfânt îi e, lui Israel: „Voi sunteți pricina din care Am să trimit un vrăjmaș tare, Asupra Babilonului. Am să aduc, în contra lui, În urmă, chiar și pe cei cari Se dovedesc a fi fugari; Am să-i aduc și pe Haldei Și au să se pogoare ei, Cu ale lor corăbii care, Le-au fost motiv de fală mare.
Domnul, apoi, veni la mine Și două coșuri cu smochine – Atuncea – El mi-a arătat. Aceste coșuri s-au aflat Puse în fața Templului Care era al Domnului. Tot ceea ce eu am văzut Știusem că s-a petrecut După ce fost-a strămutat Cel ce se-aflase împărat Peste Iudei – Ieconia – Cari în Ierusalim domnea. Ieconia era cel care, Pe Ioiachim, părinte-l are. A fost dat jos de pe-al său tron Și strămutat în Babilon, Cu căpitanii lui cei mari, Cu-ai lui fierari și cu lemnari, De către Nebucadențar.
Prorocii care au venit ‘Naintea voastră, au vorbit – Din vremea veche – de război, De foamete și ciumă-apoi, Căci vor lovi niște țări cari Puternice vor fi și mari.
„Iată că noi ne rușinam, Ocara când o auzeam. Adânc, rușinea ne-a pătruns Și fețele ni le-am ascuns, Atuncea când noi am zărit Niște străini că au venit Să intre-n Casa Domnului, În sfântul Său locaș al Lui.”
„Ascultați vorba Domnului, Pe care v-am adus-o eu! Așa vorbește Dumnezeu: Aceasta este-o prorocire Și ea se face cu privire La domnul din Ierusalim Și la toți cei pe care-i știm Precum că sunt din Israel Și sunt aflați în locu-acel.”
A-ngălbenit – fără-ndoială – De spaimă, marele-mpărat, Iar gândul i s-a tulburat. Spaima aceea a făcut, pe loc, De i s-a desfăcut Strânsoarea-ncheieturilor Ce sunt ale șoldurilor Și-unul de altul, negreșit, Genunchi-atunci i s-au izbit.
Iată Cuvântul Cel venit Din partea Domnului, rostit Pentru întregul Israel: „Așa a cuvântat Acel Care e Domnul și-a întins Al cerurilor necuprins, Cel cari pămânu-a-ntemeiat Și duh, în om, a așezat:
„Iată Cuvântul Domnului! Iată dar, prorocia Lui, Despre țara, Hadrac, chemată. Lucrul cel care se arată, De la Damasc se va porni, Căci de acolo va veni. „Domnul, privirea, Își rotește Peste popoare și privește Spre semințiile pe care Neamul lui Israel le are.
Apoi, alt înger a venit – Al doilea – și a cuvântat: „Iată, acuma a picat Cetatea Babilon, cea care A adăpat pe fiecare, Din neamurile care sânt Pe fața-ntregului pământ, Cu vinul ei – vinul mâniei Și-asemenea, și al curviei!”