Pentru că Domnul a făcut Să se audă-nentrerupt, Un vuiet de oștire mare, De călărime și de care. Când Sirieni-au auzit Vuietu-acela, s-au gândit: „Mai marele lui Israel Are alăturea de el, Pe cel ce este împărat Peste Hetiți încoronat, Și pe-mpărații cei pe care Țara Egiptului îi are. În contra noastră, împreună, Toți vor veni, să ne răpună.”
Astfel, tu – fiica cea pe care Sărmanul meu popor o are – Numai în sac te învelește, Stai în cenușă și jelește! Plânge amar, până târziu, Ca după singurul tău fiu! Pe negândite, cade-apoi Pustiitorul, peste noi.”
Celor care vor fi scăpat Cu viață, din al vost’ popor – În țările dușmanilor, În care au să locuiască – În inimi, fac să le-ncolțească O spaimă și o frică mare. Speriați vor fi de-o frunză care Foșnește-n palele de vânt. Fugi-vor – chiar dacă nu sânt, Atunci, de nimeni, urmăriți – Ca și de sabie goniți.
Să știți dar, că atuncea când, „Pace și liniște!”, vor zice, O prăpădenie o să pice, Pe ne-așteptate, peste ei, Precum îi vin, unei femei Însărcinate – fără veste – Durerile, când zămislește. Când prăpădenia va apare, Nu va mai fi chip, de scăpare.