De la Beer-Șeba, spre pustie, S-a îndreptat, apoi, Ilie. O zi și-o noapte a făcut Pe drum și-n urmă a șezut Sub un ienupăr, obosit, Să își aștepte-al său sfârșit. Ilie zise: „Doamne, eu Te rog să iei sufletul meu, Căci cu nimic nu sunt mai bun, Decât ai mei părinți! Îți spun, Că e destul, că nu mai pot! Ce s-a putut, făcut-am tot!”
Când soarele a răsărit, Un vânt fierbinte s-a pornit, Lovindu-l cu suflarea lui, Pe Iona. Raza soarelui, În creștet, tare, l-a bătut Încât sărmanul a căzut De pe picioare, leșinat, Și-ncet, abia a îngăimat: „Să mor, mai bine îmi doresc, Decât așa să mai trăiesc!”
Nu Te purta așa cu mine, Ci mai degrabă, Te rog eu – Dacă mai am, la Dumnezeu, Vreo trecere și vrednic sânt – Ca să mă iei de pe pământ. Omoară-mă, și-am mulțumirea Că nu-mi mai văd nenorocirea.”
Grabnic, la Moise, au venit, Căci, ceartă, ei au căutat Și-apoi, în față, i-au strigat: „Bine era să fi murit Și noi, atunci când ne-au pierit Frații, în fața Domnului!
Eu, însă, nu m-am folosit, De nici un drept ce l-am primit. Și nu vă scriu voind, cumva, Ca să vă cer, acum, ceva A face voi, și pentru mine. Să mor, găsesc că e mai bine, Decât apoi, pricina mea – De laudă – să mi se ia.