12 Adevărat spun, cel ce crede În Mine, tot ceea ce vede Că Eu, aicea, am făcut – Lucrările ce le-ați văzut – Și el putea-va să le facă. V-am spus în ce fel: numai dacă Va crede-n Mine. Va putea, Lucrări mai mari ca acestea, Să facă el; pentru că Eu Am să Mă duc la Tatăl Meu
12 Adevărat, adevărat vă spun că cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va face lucrări mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.
12 Adevărat, adevărat vă spun: cel care crede în Mine va face şi el faptele pe care le fac Eu, şi va face fapte şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.
12 Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele și mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl:
Iisus le-a spus: „De întărită Va fi credința voastră-n voi, Mai mari minuni veți face-apoi, Decât ceea ce ați văzut, Smochinului, că i-am făcut. Cum i-am zis eu, smochinului, La fel și voi, când muntelui, O să îi spuneți, cu credință „În mare, fugi!”, cu neputință Este să nu fiți ascultați. Crezând, chiar munții îi mutați.
El, de departe, a văzut, Un mic smochin ce a crescut Chiar lângă firul drumului. A căutat, în frunza lui, Gândind, vreo roadă, să găsească, Și foamea, să Își potolească. Însă, nimic nu a găsit, Căci n-a fost timpul de rodit.
Iată ce semne-i însoțesc Pe toți acei ce dovedesc Credință: în Numele Meu, Ei au să poată, tot mereu, Să scoată draci; mai pot apoi, Ca să vorbească în limbi noi;
V-am spus că plec, însă, apoi, Mă voi întoarce iar, la voi. De-n adevăr M-ați fi iubit, Atunci când v-am mărturisit Că „Merg la Tatăl”, imediat, Cu toții v-ați fi bucurat, Căci – decât Mine – Tatăl Meu Este mai mare. Acum, Eu
Vă spun, că pentru voi, mai bine, Este să plec, căci atunci vine Mângâietorul. Dacă Eu Nu voi pleca la Tatăl Meu, Mângâietorul pomenit Nu o să vină. Negreșit, Eu plec din lume, dar apoi, Degrabă, Îl trimit la voi.
Fiul, iubit, este, de Tată; De-aceea, El, mereu, I-arată Ceea ce face. În curând, Are să vină vremea când, Lucrări mai mari, o să-I arate, Ca voi – văzând, atuncea, toate Acelea – să vă minunați.
Când aste vorbe a rostit, La Duhul Sfânt S-a referit, Pe care, toți cei ce credeau În El, a Îl primi, urmau – Duhul nu fuse dăruit, Căci Domnul n-a fost proslăvit.
Mai multe zile, a strigat Ea astfel, până, supărat, Pavel s-a-ntors și i-a vorbit Duhului ei, pentru ghicit: „Eu, în al lui Hristos Iisus Nume, îți poruncesc” – i-a spus, Duhului, Pavel – „negreșit, Să ieși, din ea!” El a ieșit În ceasu-n care-a cuvântat.
Până-ntr-atât că s-a văzut Că dacă se punea ceva – Basma, șorț – peste cineva Bolnav, și-au fost întâi atinse De Pavel, pe loc erau stinse, Orișice boli, omul avea. Dacă vreun duh rău se găsea, În el, se întâmpla la fel: Afară era scos și el.
S-a înălțat, la locul Lui – În cer – la dreapta Domnului, Iar Duhul Sfânt, făgăduit De al Său Tată, L-a primit Și-apoi, din El, El a turnat, Tot ce-ați văzut și-ați ascultat.
Acei ce-i ascultau vorbirea, Primindu-i propovăduirea, Îndată, s-au și botezat Și astfel, s-au adăugat, Atuncea, la numărul lor – La cel al ucenicilor, Fiind, în rândul, lor cuprinși – Aproape de trei mii de inși.
Mult, între ei, și-au zis apoi: „Ce facem dar, cu ăștia doi? Ierusalimul a văzut Minunea care s-a făcut, Prin ei. Aceasta e vădită, Nu poate fi tăgăduită.
Dar mulți din cei ce-au auzit Cuvântul care-a fost vestit, S-au încrezut în spusa lor. Astfel, al credincioșilor Rând a sporit și, numărați, Au fost cam cinci mii de bărbați.
Credința lor s-a întărit, Până-ntr-atât, că îi luau Pe cei bolnavi și îi scoteau Pe uliță, pe paturi puși Sau pe-așternuturi doar aduși, Gândindu-se că numai dacă, Umbra lui Petru o să treacă Peste aceștia, destul este.
Mereu, mai mult se răspândea Cuvântul Domnului. Sporea Și rândul ucenicilor. Intrară, în numărul lor, Mulți oameni, din Ierusalim. De asemeni, preoți mai găsim – În acea vreme – că veneau Și-astă credință-mpărtășeau.
Atuncea, când l-a întâlnit, Petru privindu-l țintă-a spus: „Enea, acum, Hristos Iisus Te vindecă, de a ta boală! Lasă-ți dar patul, și te scoală!” Enea, pe loc, s-a ridicat, Își strânse patul și-a umblat.
Petru ceru a fi lăsat Singur; apoi, a-ngenunchiat, Ca să se roage, Domnului. Sfârșind, s-a-ntors și, trupului, I-a poruncit, cu îndrăzneală: „Tabita, chiar acum, te scoală!”
Fie prin semnele făcute, Ori prin minunile văzute, Sau poate prin puterea mare, Pe care Duhul Sfânt o are. De la Ierusalim plecând, Prin țările din jur trecând, Pân’ la Iliric, am umblat Și-am răspândit, neîncetat, Această Evanghelie care E-a lui Hristos. Cu-nfrigurare,