9 „Voit-am ca să încercăm, Pe Babilon, să-l vindecăm, Însă el nu s-a vindecat! Să-l părăsim dar, de îndat’, Și fiecare dintre noi, În țara lui, să meargă-apoi, Căci iată că pedeapsa lui Atins-a-naltul cerului, Până la nori fiind urcată.”
9 Am încercat să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat. Părăsiți-l și să mergem fiecare în țara lui, căci judecata lui ajunge până la ceruri și se înalță până la nori“.
9 „Am vrut să vindecăm Babilonul, dar nu poate fi vindecat! Să îl abandonăm și să mergem fiecare în țara lui – pentru că judecata lui ajunge până la cer și se înalță până la nori.
9 Noi am vrut să vindecăm Babilónul, dar nu s-a vindecat. Abandonați-l și să mergem fiecare în țara lui, pentru că ajunge până la ceruri judecata lui și se înalță până la nori!
9 Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat! Părăsiți-l și haidem fiecare în țara noastră, căci pedeapsa lui a ajuns până la ceruri și se înalță până la nori. –
9 Am căutat să vindecăm Babilonul, dar nu s‐a vindecat. Părăsiți‐l, să ne ducem fiecare la țara sa! Căci judecata lui ajunge până la ceruri și se înalță până la nori.
Acolo, un proroc ședea, Care, Obed, drept nume-avea. El era om al Domnului, Proroc aflat în slujba Lui. Când oștile se întorceau, Căci la Samaria veneau, Obed, în cale, le-a ieșit Și-n acest fel a glăsuit: „Domnul, care S-a mâniat Pe al lui Iuda împărat, În mâna voastră, a găsit, Că este foarte potrivit, Să lase oamenii pe care Țara lui Iuda-n ea îi are. Dar Domnul a văzut că voi Pe-aceștia i-ați ucis apoi, Cu o furie de nespus, Care-a urcat la ceruri, sus.
Zicând: „O Doamne, sunt uimit De cele ce le-am auzit Și-acuma iată, mi-e rușine Să-mi ridic fața către Tine, Pentru că răul săvârșit, De-al meu popor, s-a înmulțit Și pân’ la cer au răzbătut Greșelile ce le-am făcut.
Așa va fi soarta pe care, Va-mpărtăși-o fiecare Dintre acei la cari mergeai Când întrebări tu le puneai. La fel va fi și cu acei Cu cari făceai negoț, căci ei Se risipesc precum un nor, Și n-au să-ți vină-n ajutor.”
Pe mulți, El are să voiască Să-i facă să se poticnească. Cad unii peste alții, iată, Zicându-și: „Haidem, de îndată, Să căutăm să mergem noi, În țara noastră, înapoi! Să mergem la al nost’ popor, Departe de nimicitor!”
Iată că simbriașii Lui – Adică ai Egiptului – Sunt ca vițeii îngrășați Și-n al lui mijloc sunt aflați. Dar ei dau dosul, lasă tot Și fug, pentru că nu mai pot, În nici un fel, piept a mai ține. Asupra lor, iată că vine Ceasul și clipa pedepsirii, Căci zi e, a nenorocire!
Din Babilon, să-i nimiciți Pe cei ce seamănă! Loviți Pe toți cei care se vădesc Că secera o mânuiesc, La vremea secerișului! De a nimicitorului Sabie-ntinsă, fiecare Să fugă, căutând scăpare, În țara-n care s-a născut, La neamul pe cari l-a avut.
Vai! Vai, de oamenii acei! Vai, are-a fi atunci, de ei, Pentru că iată-i, fug de Mine! Asupra lor, pieirea vine, Căci necredință-au arătat Față de Mine, ne-ncetat. Aș vrea să-i scap, dar nu sunt buni, Căci împotrivă-Mi spun minciuni!
Apoi, din cer, s-a auzit Un glas cari astfel a vorbit: „Ieșiți acum, voi toți, ai Mei! Ieșiți dar, din mijlocul ei, Ca nu cumva, părtași să fiți, Păcatelor ei și, loviți, Cu mari urgii, cu ea odată!
Păcatele făcute, iată, Ajuns-au de s-au înmulțit Și pân’ la ceruri s-au suit, Iar Dumnezeul Cel de Sus Aminte-acuma Și-a adus, De-a ei nelegiuire mare.