21 Iată că simbriașii Lui – Adică ai Egiptului – Sunt ca vițeii îngrășați Și-n al lui mijloc sunt aflați. Dar ei dau dosul, lasă tot Și fug, pentru că nu mai pot, În nici un fel, piept a mai ține. Asupra lor, iată că vine Ceasul și clipa pedepsirii, Căci zi e, a nenorocire!
21 Mercenarii din rândurile lui sunt ca niște viței îngrășați în grajd, dar și ei se întorc și fug, pentru că nu pot ține piept. Căci ziua nenorocirii vine peste ei, vine vremea pedepsei lor.
21 Mercenarii din rândurile lui sunt ca niște viței îngrășați în grajd; dar și ei se întorc și fug, pentru că nu pot rezista. Acest lucru se va întâmpla pentru că ziua dezastrului vine împotriva lor. Aceea este ziua când vor fi pedepsiți!
21 Cei tocmiți ai săi sunt în mijlocul lui ca vițeii îngrășați. Dar și ei se vor întoarce și vor fugi împreună, nu vor putea să stea în picioare, pentru că o zi a dezastrului vine peste ei la timpul pedepsirii lor.
21 Simbriașii lui, de asemenea, sunt ca niște viței îngrășați în mijlocul lui. Dar și ei dau dosul, fug toți fără să poată ține piept. Căci vine peste ei ziua nenorocirii lor, ziua pedepsirii lor!
21 Și simbriașii lui în mijlocul lui sunt ca vițeii îngrășați. Căci și ei s‐au întors îndărăt, au fugit cu toții, n‐au stat. Căci a venit peste ei ziua nenorocirii lor, vremea cercetării lor.
Toți Amoniți-au priceput Cum că prin ceea ce-au făcut, Ajuns-au ca, urâți, să fie, De-a lui Israel seminție. De-aceea, oameni și-au tocmit Și de război s-au pregătit, Iar pedestrimea adunată, Din Siria a fost luată. Erau la douăzeci de mii Dintre ai Siriei copii. Unii, din Bet-Rehob, veneau; Alții, din Țoba, se trăgeau; De la cel care-nscăunat A fost, în Maca, împărat, O mie de oșteni chemară, Iar doisprezece mii luară Dintre aceia care sânt Aflați pe-al Tobului pământ.
Pentru că Domnul a făcut Să se audă-nentrerupt, Un vuiet de oștire mare, De călărime și de care. Când Sirieni-au auzit Vuietu-acela, s-au gândit: „Mai marele lui Israel Are alăturea de el, Pe cel ce este împărat Peste Hetiți încoronat, Și pe-mpărații cei pe care Țara Egiptului îi are. În contra noastră, împreună, Toți vor veni, să ne răpună.”
„Hai spuneți, ce veți face oare, Voi toți, atunci, în ziua-n care Veni-va, ca și un șuvoi, Pedeapsa morții, peste voi?” La cine-oare-o să fugiți Ca ajutor să dobândiți?” „Unde veți pune, la păstrare, A voastră bogăție, mare?”
Bivolii cad răpuși și-apoi – Alături – cad tauri și boi. Sângele curge, ca o apă, Și-ntreaga țară o adapă Țărâna este frământată Și-i cu grăsimi amestecată.
Ca vânturile ce pornesc Din răsărit, îl risipesc Când vor veni dușmanii lui. În zilele necazului, Îi întorc spatele și-astfel, Nu Îmi va mai păsa de el!”
Glasu-i abia e auzit, Asemeni unui fâșâit Al șarpelui! Ei se-narmează Și cu topoare-naintează, Ca o oștire-n contra lui, Asemeni tăietorului Cari în pădure a intrat Și-n urmă, lemne a tăiat.”
Ce văd? Cu toții sunt speriați: Dau înapoi, înspăimântați. Iată, vitejii cei temuți Se-mprăștie acum, bătuți. Fug disperați, iar înapoi, Nimeni nu mai privește-apoi. O groază mare a venit Și peste tot s-a răspândit.
Vă ridicați voi, cai și cară, Și-n iureș năvăliți în țară! Iasă vitejii ce-i avea Putul și Etiopia, Aceia care dovedesc Că scutul bine-l mânuiesc! Iasă arcașii încercați, Arcașii ce-s în Lud aflați!
Cel cari de groază a fugit, Cade în groapă, negreșit. Cel cari din ea s-a ridicat, Sigur, de laț n-a mai scăpat. Căci Eu, să vină, am făcut, Peste-al Moabului ținut Și peste toți oamenii lui, Anul pedepsei Domnului.”
„Fugiți, dați dosul și plecați În peșteri să vă așezați, Localnici ai Dedanului! Peste Esau și țara lui, Nenorocirea va sosi, Atunci când îi voi pedepsi.”
„Pentru că voi vă veseleați Necontenit, când jefuiați Tot ceea ce se dovedea Că este moștenirea Mea! Ca o juncană, voi săreați, Mereu, în iarbă! Nechezați Asemeni unor armăsari Ce se vădeau focoși și tari!”
De-aceea, Cel care, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu, În acest fel a cuvântat: „Pe cel care e împărat – Pe cel care e Faraon Și este, în Egipt, pe tron – Iată că am o supărare. Pentru necazul Meu cel mare, Am să-i frâng brațele. Astfel, Îi rup și brațul frânt și cel Care-i rămase bun și tare, Încât nu va mai fi în stare Să mânuiască sabia, Căci ea, din mâini, îi va cădea.
Pentru că tu te dovedeai Că ură veșnică aveai Și-mpins de ea, ai tăbărât Cu sabia și-ai doborât Pe mulți fii dintre cei pe care Neamul lui Israel îi are – Când a venit peste popor Vremea nenorocirilor, Căci făr’delegea s-a întins, Mereu, și culmea a atins –
Vin zile ale pedepsirii, Vin zile ale răsplătirii: Atuncea, singur, Israel Are să afle dacă cel Căruia drept proroc îi spun, Cu-adevărat este nebun, Sau dacă omul – insuflat – Drept zis-a, ori a aiurat. Din pricina nelegiuirii – Și-asemenea a răzvrătirii – Pe care tu le-ai arătat, Acestea se vor fi-ntâmplat.
În ziua strâmtorării lui, Pe porțile poporului Care al Meu e, negreșit, Să intri, n-ar fi trebuit, Iar de nenorocirea lui – În zilele prăpădului – Nu-i bine că te-ai bucurat Și că averea i-ai prădat!
Acela care e mai bun Din rândul lor, este – vă spun – Ca tufele de mărăcini. Mai rău ca tufele de spini, Este cel care s-a vădit, În rândul lor, cel mai cinstit. Ziua, de-ai Tăi proroci vestită – Pedeapsa care-i pregătită – Se-apropie-amenințător! Atunci va fi mirarea lor!
Atunci, alți robi, el a trimis Și celor invitați le-a zis: „Iată, ospățu-i pregătit. Veniți! Cu drag, eu v-am poftit. Juncii și vitele-ngrășate Pentru ospăț, au fost tăiate.”
S-a îngrășat, în acest fel – Atunci – poporul Israel Și din picior, a azvârlit; – Te-ai îngrășat și te-ai lățit! – A săvârșit un lucru rău: Pe Domnul – Ziditorul său – Poporu-atunci L-a părăsit Și astfel, a nesocotit Chiar Stânca mântuirii sale.