7 Oamenii mers-au după el, Iar în cetate, Iemael – Acela care se vădea, Feciorul lui Netania – Îndată i-a înjunghiat, De ai săi oameni ajutat Și-apoi, în groapă, i-a zvârlit.
7 Și a fost așa: când au intrat în mijlocul cetății, Ismael, fiul lui Netania, el și bărbații care erau cu el, i‐a ucis și i‐a aruncat în mijlocul gropii.
Pe-al lui Ramalia fecior, Îl avusese slujitor. Slujbașu-acela s-a numit Pecah, iar el a uneltit În contra împăratului. Astfel, chiar în palatul lui, El l-a ucis pe împărat, La fel precum s-a întâmplat Cu-Argob și Arie. Cu el, Avuse slujitoru-acel, Cincizeci de inși cari îl urmau Și care Galaadiți erau. Pecah, în urmă, a venit Și-n Israel, a stăpânit.
Tu Doamne, îi vei omorî Și-n groapă îi vei pogorî, Pentru că toți cei însetați De sânge, nu vor fi cruțați, Iar cei cari înșelători sânt N-au să trăiască pe pământ, În pace, nici o jumătate Din zilele ce le-au fost date. Dar iată că în Tine, eu Mi-am pus încrederea, mereu!
Al tău mormânt gol e lăsat, Pentru că fost-ai aruncat Departe de al tău mormânt. La fel ajuns-ai, precum cum sânt Și ramurile ofilite, Doar de dispreț învrednicite. Ești precum prada cea luată Cu sabia și lepădată Pe pietrele care podesc Groapa în cari se prăbușesc Stăpânii ei, căci ai ajuns Un hoit în care au pătruns Putreziciuni nimicitoare. Bun de călcat ești, în picioare.
Picioarele lor se zoresc Spre răutăți și se grăbesc Să verse sânge ne-ntinat, Iar gândul lor s-a arătat A fi, mereu, nelegiuit. Pe al lor drum, s-au însoțit Prăpădul și cu nimicirea.
În urmă, toți aceia cari Sunt căpitanii lui cei mari Se-arată-asemeni lupilor Ce își sfâșie prada lor. Să verse sânge, au pornit; Suflete pierd, necontenit, Să-și stingă lăcomia mare, De bani, ce-o are fiecare.