35 În valea Ben-Hinomului, Multe-nălțimi au ridicat, Pe cari, lui Bal, le-au închinat Și și-au trecut, apoi, prin foc, Copii-n fața lui Moloc. Ăst lucrul, Eu nu l-am cerut Și nici prin gând nu Mi-a trecut Că face-vor, cu-ai lor copii, Asemenea mari grozăvii Și că vor trage, ne-ncetat, Casa lui Iuda, în păcat.”
35 Au construit înălțimi lui Baal în Valea Ben-Hinom, ca să-și sacrifice fiii și fiicele în foc, în cinstea lui Moleh, lucru pe care Eu nu li l-am poruncit; nici nu Mi-a trecut prin minte că ei vor comite asemenea urâciuni ca să-l facă pe Iuda să păcătuiască».
35 Au construit înălțimi lui Baal în valea Ben-Hinom – ca să își treacă fiii și fiicele prin foc în cinstea lui Moleh – lucru pe care nu Eu li-l poruncisem. Eu nici nu Îmi imaginasem că ei vor comite asemenea fapte oribile care au provocat pe cei numiți Iuda să păcătuiască!»
35 Au construit înălțimi lui Báal în Valea Ben-Hinnóm ca să-i treacă [prin foc] pe fiii lor și pe fiicele lor pentru Mòloc – ceea ce nu le-am poruncit și nu s-a urcat la inima mea –, făcând lucrul acesta abominábil și făcându-l pe Iúda să păcătuiască”.
35 Au zidit înălțimi lui Baal în valea Ben-Hinom, ca să treacă prin foc lui Moloh pe fiii și fiicele lor; lucru pe care nu li-l poruncisem și nici nu-Mi trecuse prin gând că au să facă asemenea grozăvii ca să ducă pe Iuda în păcat.»’
35 Și au zidit înălțimile lui Baal, care sunt în Valea fiului lui Hinom, ca să treacă prin foc lui Moloh pe fiii lor și pe fetele lor, ceea ce nu le‐am poruncit, nici în inimă nu mi s‐a suit, ca ei să facă urâciunea aceasta să tragă pe Iuda în păcat.
Pentru că el s-a-ndepărtat De Domnul său și a urmat Pe calea Sidoniților Slujind astfel, zeiței lor Cari, Astarteia, s-a chemat; Și pe Milcom, el l-a urmat – Pe urâciunea cea pe care Neamul de Amoniți o are; Pe Chemoș, zeul Moabit – De-asemenea – el l-a slujit. N-a ascultat de glasul Meu: Poruncile ce le-am dat Eu Și legile, nu le-a păzit Așa precum le-a împlinit Tatăl său David – robul Meu – Care M-a ascultat, mereu.
De-aceea, el a construit – Pe muntele acela care Ierusalimu-n față-l are – Un loc înalt și l-a-nchinat Lui Chemoș – zeul adorat De Moabiți. Tot acel loc, L-a închinat și lui Moloc, Acela cari era slăvit De întreg neamul Amonit.
Pentru că a păcătuit – Ca și înaintașul său – Făcând doar ceea ce e rău, Față de Domnul, căci urmase Calea pe care o lăsase Ieroboam, iar după el, A tras întregul Israel.
Iată că am găsit cu cale, La fel să-i fac și casei tale, Precum celei ce o avea Ieroboam, și-asemenea Casei aceleia pe care Baeșa-n Israel o are. Ieroboam, cum ai aflat, Fusese fiul lui Nebat; Apoi, Baeșa e cel care, Pe Ahia, părinte-l are. Și tu ai să pățești la fel, Căci l-ai făcut, pe Israel, Ca să ajungă în păcat. De-aceea, Eu M-am mâniat.”
„Manase, precum am văzut Acum, mai mult rău a făcut, Decât făcea-ntregul popor – Acel al Amoriților – Care în țară-a locuit, ‘Nainte de a fi venit Aici, neamul lui Israel. Iată, Manase este cel Care, la idoli, s-a-nchinat Și-n felu-acesta s-a-ntâmplat Ca ai lui Iuda fii să cadă, Păcatului acesta, pradă.
Tofetul nu a fost cruțat, Căci al lui Iuda împărat A dat porunci ca, negreșit, Și el să fie pângărit. În valea fiilor pe care Poporul lui Hinom îi are, Tofetul se afla zidit. Astfel, el fost-a pângărit, Ca nimenea – din acel loc – Să nu-și mai treacă-apoi, prin foc, Copiii, cum obișnuiau, Când lui Moloh se închinau.
Apoi, altarul zeilor Ce la Betel era aflat, Din temelii a fost surpat. A fost, atuncea, dărâmată Și înălțimea ridicată De fiul lui Nebat, cel care, Ieroboam, drept nume are, Cari în păcate, după el, Trăsese-ntregul Israel. Ea fost-a nimicită până Ajunse-a fi numai țărână. Al Astarteei stâlp, tăiat A fost și-n flăcări, aruncat.
În valea fiilor pe care, Hinom, urmași, în lume-i are, Prin foc, pe-al săi fii, i-a trecut. Vrăjitorii a mai făcut Și de ghicit s-a ocupat. În jurul său a adunat Oameni cari spirite chemau Și viitorul îl ghiceau. El a făcut tot mai mult rău, Și-a mâniat pe Domnul său.
Ei, însă, nu au ascultat, Iar cel ce-n rătăcire-i trase, S-a dovedit a fi Manase, Care mai mult rău a făcut, Decât cel care – s-a văzut – Că neamurile îl făceau, Pe când în țară locuiau. De-aceea, Domnul – mâniat – În țară nu le-a mai lăsat Și-n locul lor ajunse-astfel, Să stea poporul Israel.
La fel făcură și cei cari Erau, peste popor, mai mari. De ei se-alăturară toți Cei care se vădeau preoți. Prin ceea ce au făptuit, Fărădelegi au săvârșit, Sporind păcatul, fiecare, Prin urâciunile pe care, Necontenit, ei le-au făcut, Precum la neamuri au văzut. Au pângărit Casa pe care Domnu-n Ierusalim o are, Deși ea, Lui, i-a fost gătită, Fiind de Dumnezeu sfințită.
Nu sunteți voi acea sămânță Cari încălzește-a ei ființă, Doar pentru idoli, negreșit, Sub orice pom verde vădit Și care junghie, pe văi Sau pe sub stânci, pe fii săi?
Cei cari iubire-au arătat Față de tine, te-au uitat Și nu le pasă. Te-am lovit, Ca pe-un vrăjmaș. Te-am pedepsit Din pricina păcatelor Și a nelegiuirilor Ce le-ai făcut, fără-ncetare, Și sunt în număr foarte mare.
Într-una am trimis apoi, Pe toți prorocii Mei, la voi, Să vă învețe să fiți buni, Zicând: „Nu faceți urâciuni, Căci urâciunile acele, Urâte îi sunt Feței Mele!”
Copiii care au ieșit, Din Iuda, au păcătuit, Căci urâciuni ei au adus Și în a Mea Casă le-au pus, În casa peste cari, mereu, Este chemat Numele Meu. Prin felu-n care au lucrat Ei, a Mea Casă, au spurcat.
Locuri înalte, apoi – iată – În valea Ben-Hinom chemată Și la Tofet, ei au zidit, Unde – în urmă – au jertfit Pe-ale lor fiice și pe fii, Căci arși au fost ai lor copii. Lucrul acesta l-au făcut, Chiar dacă Eu nu l-am cerut. Astfel de lucruri, negreșit, Nicicând Eu nu am poruncit. Așa ceva nu se putea Să fi trecut prin mintea Mea.”
Căci ele, după cum se știe, S-au aplecat spre preacurvie. Pe mâini, au sânge; au găsit Idoli cu care au curvit. Fiii pe cari Mi i-au născut Ele, prin foc Mi i-au trecut, În cinstea lor, căci au voit Să îi mănânce, negreșit.
Voi, lui Moloh, v-ați închinat – Căci, al său cort doar, l-ați purtat – Și stelei zeului Remfan. De-aceea, Eu – în al Meu plan – Am hotărât să vă strămut, Și-n Babilon am să vă mut!”
Nicicând dar, voi să nu-ndrăzniți, Așa ceva, să săvârșiți, Față de Dumnezeu, căci ele – Adică neamurile-acele – Slujit-au dumnezeilor Ce i-au avut, și-n fața lor, Făcut-au urâciuni, mereu, Care, de Domnul Dumnezeu Urâte-au fost. Ei au luat Și, pradă focului, au dat Pe fiii și fiicele lor, În cinstea dumnezeilor Cărora ei, necontenit, Șezând în țară, le-au slujit.
Nimeni să nu fie la tine, Care, prin para focului, Să-i treacă pe copiii lui; Să nu fie vreun ghicitor, Să nu fie vreun cititor În stele-apoi, sau cineva Cari are meșteșug, cumva, De-a da vești despre viitor, Ori meșteșug de vrăjitor,
Atuncea, primul ei bărbat – Cel de la care a plecat – Nu va putea ca înapoi, Nevastă, să și-o ia apoi, Căci nu-i este îngăduit, Pentru că ea s-a pângărit, Iar acest lucru – vă pot spune – Că nu-i decât o urâciune – Și tot așa, va fi, mereu – Pentru-al tău Domn și Dumnezeu.”