5 De-aceea, acești dumnezei Sunt precum e o sperietoare De păsări, pusă pe ogoare, Unde sunt castraveți aflați. Ei nu vorbesc și-s așezați În câmp, de către oameni. Ei – Adică idolii acei – Sunt fără viață, nu aleargă, Căci n-au picioare ca să meargă. De-aceea, voi să n-aveți teamă, Pentru că ei – de bună seamă – Nu pot a face rău sau bine.”
5 Ca niște sperietori pe un teren cu castraveți, idolii lor nu pot vorbi. Ei sunt purtați de alții, căci nu pot merge. Nu vă temeți de ei, căci nu vă pot face niciun rău și nu sunt în stare să vă facă niciun bine»“.
5 Acei idoli sunt ca niște sperietori într-o grădină cu pepeni: ei nu pot vorbi. Sunt transportați de alții, pentru că nu pot merge. Să nu vă temeți de ei; pentru că nu vă pot face niciun rău și nu sunt capabili să vă facă nici bine!»”
5 Ei sunt ca o sperietoare într-un câmp de pepeni: nu vorbesc, trebuie să fie purtați, întrucât nu pășesc; nu vă temeți de ei, căci ei nu pot face nici rău, nici bine!”.
5 Dumnezeii aceștia sunt ca o sperietoare de păsări într-un ogor de castraveți și nu vorbesc; sunt duși de alții, pentru că nu pot să meargă. Nu vă temeți de ei, căci nu pot să facă niciun rău și nu sunt în stare să facă niciun bine.”
5 Ei sunt ca un stâlp de finic lucrat în strung, dar nu vorbesc. Sunt duși, căci nu pot merge. Nu vă temeți de ei, căci nu pot să facă rău și nici nu este în ei să facă bine.
Juncul, prorocii l-au luat, L-au pregătit și au chemat Al lui Baal nume, începând De dimineață, până când Ameaza zilei s-a ivit. Ei au strigat, necontenit, „Baale, ascultă-ne pe noi Și ne trimite foc apoi!”, Însă, tăcut, ceru-a rămas, Căci nu s-a auzit vreun glas, Chiar dacă ei, sărind, strigau Și-altarul îl înconjurau.
Domnul, furios pe-Amația Pentru tot ceea ce făcea, Trimise un proroc la el Și i-a vorbit, în acest fel: „De ce-ai luat zeii pe care Poporul din Seir îi are, Când ei – așa cum ai văzut – Să-i izbăvească, n-au putut, Din mâna ta?” Amația,
Când tot Moabul se arată, Pe înălțimi urcând grăbit Și când intra-va obosit În sfântul său locaș în care Se va ruga pentru-ndurare, Nimica nu va căpăta Și în zadar va aștepta!”
„Vă strângeți și v-apropiați Voi, cei care sunteți scăpați Din țările neamurilor! Vă spun, spre știrea tuturor, Că toți cei care își cioplesc Idolii lor se dovedesc Fără pricepere, căci cheamă Un domn care – de bună seamă – Nu poate ca să-i mântuiască Sau sprijin să le dăruiască.
„Iată, se prăbușește Bel. Nebo, apoi, cade și el. Idolii lor, pe vite-s puși; Pe dobitoace sunt aduși; Idolii care îi purtați Care pe vite-i încărcați, Au să ajungă o povară Și vor fi sarcini, bunăoară, Pe spatele bietelor vite Cari, de puteri, vor fi sleite!
Idolul astfel făurit, Pe umăr, e apoi purtat Și pe-al său loc e așezat. Rămâne-va în locu-acel, Căci nu se poate mișca el. Oamenii vin în fața lui, Se-nchină-apoi idolului, Strigă la el și, rugător, Îi cer să le dea ajutor. El nu răspunde, iar apoi Nici nu îi scapă din nevoi.
Atunci, a omului știință Și-arată a ei neputință, Iar omul – precum și-al său rost – Se vede cât este de prost. Cel care argintar se ține, Dat e atuncea de rușine, Cu chipul ce și l-a cioplit, Că orice idol – negreșit – Numai minciună se vădește Căci viața nu-l însuflețește.
Vai, de cel care, lemnului, Îi zice – după mintea lui – „Scoală!”, iar pietrei îi vorbește Și o îndeamnă: „Te trezește!” Oare sunt ele în măsură Ca să le dea învățătură? Degeaba sunt împodobite Cu-argint și-n aur poleite, Căci nu au duh să locuiască În ele, să le-nsuflețească.
Acuma dar, despre mâncare, Din toate lucrurile care, La idoli, au ajuns jertfite, Vă voi da sfaturi, potrivite. Deci, fiți atenți, la ce vă zic: Un idol nu este nimic, Căci doar un singur Dumnezeu Există și va fi, mereu.
Iar printre oamenii acei, Sluji-veți unor dumnezei Care, de om, sunt făuriți – Din piatră sau din lemn ciopliți – Cari n-au auz și nici vedere, Nu pot mânca, nu au putere Și cu miros, nu-s înzestrați.