6 Căci ridica-voi un popor, Cari este al Haldeilor. E un neam iute și turbat. Întinderi mari a colindat, Vrând locuințe să găsească, Pe care să le stăpânească.
6 Iată, îi voi ridica pe caldeeni, acel neam crud și năvalnic, care străbate întinderile pământului pentru a lua în stăpânire locuințe care nu sunt ale lui!
6 Vreau să spun că voi oferi autoritate babilonienilor – acelui popor care acționează fără milă și cu (mare) violență. El merge și invadează marile teritorii ale țărilor lumii ca să devină proprietarul locurilor care nu sunt (încă) ale lui.
Pe vremea lui, se potrivea Că Nebucadențar domnea, La Babilon, ca împărat. El, la război, s-a ridicat, Contra lui Ioiachim – cel care Era, în Iuda, cel mai mare – Și l-a învins pe împărat; Iar Ioiachim s-a arătat – Timp de trei ani – de-ai fi supus, Făcând mereu, tot ce i-a spus. După trei ani, s-a răzvrătit,
Iar Dumnezeu a repezit Asupra lui, cete-narmate Cari, din Haldei, erau formate, Din Sirieni și Amoniți Și-asemenea, din Moabiți. Cetele-acelea au căzut Pe Ioiachim și l-au bătut, Să se-mplinească, negreșit, Cuvântul Domnului, rostit Prin gurile prorocilor,
Atuncea, Domnul a trimis Haldeii care au ucis Pe tinerii ce i-au aflat. Pe nimenea nu au cruțat – Nici pe cei cari bătrâni erau Și nici pe cei ce se vădeau Că au ajuns îngârboviți, Cu perii capului albiți –
Pe vremea lui, se potrivea Că Nebucadențar domnea, La Babilon, ca împărat. El, la război, s-a ridicat, Contra lui Ioiachim – cel care Era în Iuda cel mai mare – Și l-a învins pe împărat; Apoi, cu lanțuri, l-a legat Și rob la Babilon l-a dus. Lanțul în care a fost pus Se dovedea – de bună seamă – Că făcut este din aramă.
Iată, neamul Haldeilor – Cari nu fusese un popor, Care, așa precum se știe, A locuit doar în pustie, Neam pentru care-ntemeiară Cei din Asiria, o țară – În Tir a mers, a ridicat Turnuri și-apoi a dărâmat Palatele cele domnești Și casele împărătești.”
„Așa vorbește Domnul, Cel Ce-i Dumnezeu în Israel: „Iată că Eu voi strânge-apoi, Armele voastre de război, Cu care sunteți înarmați Atuncea când voi vă luptați Afară din astă cetate, În contra oștii adunate De cel ce este-ncoronat, În Babilon ca împărat, Și împotriva oștilor Ce sunt ale Haldeilor. Am să vă strâng armele toate, Aici, în mijloc, în cetate.
Pe Zedechia – cel aflat, În Iuda, pus ca împărat – Pe slugile-mpăratului Și pe întreg poporul lui – Care de ciumă au scăpat, De sabie și n-au picat Uciși de foame și nevoi, Am să îi las s-ajungă-apoi, Pe mâinile celui aflat În Babilon, drept împărat. Acolo, Nebucadențar O să îi prigonească iar. Cu sabia o să-i omoare Și nu vor mai avea scăpare.
Asupră-vă le-aduc pe toate Popoarele ce sunt aflate În miazănoapte. Așadar, Trimit la Nebucadențar, La robul Meu care, pe tron, E așezat în Babilon Și-i spun, încoace, să pornească Și astfel să vă nimicească. Vreau, prefăcută ca să fie Cetatea voastră, în pustie. Ruină fi-va, negreșit, Bună doar de batjocorit.
În acel timp, poporului Și-apoi Ierusalimului, Li se va spune ăst cuvânt: „Dinspre pustiu, suflă un vânt, Pe drumul fiicei cea pe care Sărmanul Meu popor o are. Vântul acesta, arzător, Nu e un vânt folositor La vânturarea grâului Sau pentru curățirea lui.
„Un steag, în urmă, căutați, Către Sion să-l înălțați. După aceea, să fugiți Fără ca să vă mai opriți! Căci de la miază noapte-apare Nenorociri și prăpăd mare.
De-aceea – grabnic – vă luați Saci și cu ei vă îmbrăcați. Plângeți și gemeți toți apoi, Căci nu se-abate de la noi, Mânia Celui cari, mereu, Ne este Domn și Dumnezeu.”
Aduce-voi din depărtare, Un neam care e vechi și tare. Lovită-i fi, de neamu-acel, Tu, casă a lui Israel! N-ai să-nțelegi limba pe care Neamul acel străvechi o are Și nici nu vei putea, aminte Să iei, la ale lui cuvinte.
De-aceea, le voi da de veste, Precum că ale lor neveste – În urmă – le vor fi luate Și altora le vor fi date. Ogorul ce al lor era Dat o să fie, altora. De la cel mic, pân’ la cel mare, Lacom se-arată fiecare. De la proroc – fără-ndoială – Și pân’ la preot, toți înșeală!
O gloată mare au s-adune Și împotrivă-ți o vor pune. Gloata aceea-ngrozitoare, Cu pietre, o să te omoare; Cu sabia te va împunge Și al tău trup îl va străpunge.
În contra ta are să vie Focul, aprins de-a Mea urgie Și-a Mea mânie înfocată Asupra ta va fi vărsată. Pradă te dau, acelor care Doar sfâșie fără-ncetare Și cari, mânați de a lor fire, Lucrează numai nimicire.
Iată, în contra ta apoi, Niște străini aduce-voi. Am să aduc, dintre popoare, Pe cele mai asupritoare Ca împotrivă să îți stea. Ele vor scoate sabia Și împotrivă o vor pune La marea ta înțelepciune, Iar frumusețea ta vădită Are să fie pângărită.
Străinii care au venit – Cari se vădesc a fi sub soare Drept parte din niște popoare Cari cele mai grozave sânt, Din țările de pe pământ – S-au repezit și l-au tăiat Și-n urmă ei l-au lepădat. În munți, crengile i-au căzut Și-n urmă văile-au umplut. Puhoaiele când s-au umflat, Ale lui ramuri le-au sfărmat. Popoarele pământului Plecară de la umbra lui. De toți, ajuns-a părăsit.
Focul, în față-i, tot cuprinde Și-n spate-i flacăra se-ntinde. Grădină a Edenului, E țara, înaintea lui, Iar după el, e un pustiu Căci nu rămâne nimic viu; De flacăra-i nimicitoare, Nimic nu poate-avea scăpare.