David a zis lui Abișai Și lui Ioab și lui Iutai: „Pentru iubirea ce-mi purtați, Îngăduință-i arătați Lui Absalom. Deci, pentru mine, Cu el, purtați-vă voi bine.” În urmă-apoi, porunca dată De împărat, a fost purtată Din gură-n gură, de popor, Spre-a fi spre știrea tuturor. Vestea, ocol, oștii, i-a dat Și tot poporul a aflat, Porunca împăratului, Pentru toți căpitanii lui.
„Vă-ndemn dar, fraților, mereu, Pentru ca Domnul Dumnezeu Să vă arate îndurare, Să vă aduceți, fiecare, Al vostru trup, drept jertfă vie, Cari sfântă trebuie să fie, Spre-a fi plăcută Domnului, Căci ea, apoi, în fața Lui, Are să vi se socotească Slujbă a fi, duhovnicească.
N-am scris acestea, pentru voi, Ca să vă rușinez apoi, Ci numai pentru că doresc Să pot ca să vă sfătuiesc, La fel ca pe copiii mei, Căci vă iubesc ca și pe ei.
Chiar dacă întâmpla-se-va, Ca în Hristos, s-aveți, cumva, Învățători cari, numărați, Să fie zece mii – dragi frați – Totuși să știți că nu puteți, Mai mulți părinți, ca să aveți. Numai pe mine m-ați avut, Căci, în Hristos, eu v-am născut, Prin Evanghelia Sa, pe care, Eu am vestit-o-n lumea mare.
Voi sunteți copilașii mei, Pentru că voi sunteți acei Care mă faceți, cu putere, Să simt a nașterii durere, Până când iar, Hristos, apoi, Își dobândește chip, în voi.
Cu el, la voi, acuma, vine Și Onisim – îl știți prea bine, Căci, dintre voi, el a ieșit. Și el mi-e frate prea iubit. Au să vă spună dar, cei doi, Tot ceea ce este la noi.
Spre Timotei, cel prea iubit, Copilul meu, adeverit A fi-n credință: îndurare, Pace și har, de la Cel care E Tatăl nostru, Cel de Sus, Și-apoi, de la Hristos Iisus!
Spre cel care e Tit chemat, Copilul meu adevărat Întru credința ce-o păzim Și amândoi o-mpărtășim: Pace și har, să-ți dea, mereu, Al nostru Tată – Dumnezeu – Și-asemenea, Hristos Iisus, Mântuitorul Cel de Sus!
Aș fi dorit, acum, a-l ține Aici – aproape – lângă mine, Să mă slujească-n locul tău, Când trec prin ceasu-acesta greu, Căci sunt, în lanțuri, ferecat, Aflându-mă întemnițat, Din pricină că am vorbit Și, Evanghelia, am vestit.