10 Cu dragoste, am fost primiți, De toți, și puși la cinste mare; Atunci când timpul de plecare, Din nou la drum, se-apropia, Ne-au încărcat corabia, Cu tot ce trebuia să fie Pentru acea călătorie.
Cămile multe, Hazael A strâns și le-a luat cu el, Căci patruzeci a încărcat, Cu tot ceea ce s-a aflat – În a Damascului cetate – Mai bun, atunci. Daruri bogate, Lui Elisei, astfel, i-a dus, Precum al său stăpân i-a spus. Când a ajuns, l-a întrebat: „Prin mine, cel ce e-mpărat, În Siria, a glăsuit: „Oare, voi fi tămăduit, De boala mea?” Ce să-i spun eu, Lui Ben-Hadad, stăpânul meu?”
Privește cu dispreț la cel Ce-i vrednic de disprețuit, Însă cu cinste i-a primit Pe cei care – de bună seamă – Vădesc față de Domnul, teamă. Mereu, el este de cuvânt; Dacă va face-un jurământ, Nu își ia vorba înapoi, Chiar de-i în pagubă apoi.
După trei luni, am părăsit Acel ostrov și am pornit, Din nou, la drum. Corabia Era din Alexandria, Iar în ostrov, a ancorat, Oprindu-se pentru iernat. Acea corabie avea, Al Dioscurilor semn. Ea,
Pentru a voastră trebuință, El să arete-ngăduință Și să-ngrijească, precum știe, După nespusa-I bogăție, În slava Sa, în ceruri, sus, În Domnul nost’, Hristos Iisus.
N-am căutat noi – niciodată – Slava cari e, de oameni, dată; N-am căutat, slavă, la voi, Și nici la alții, mai apoi, Deși, apostoli, Îi suntem Noi, lui Hristos, și-astfel, putem Să cerem cinstea meritată, De sarcina încredințată.