17 În urmă, mi s-a întâmplat, Că după ce m-am înturnat Iar, la Ierusalim, și stam În Templu, unde mă rugam, Într-o răpire sufletească, Să cad, iar Domnul să-mi vorbească.
Ci început-am să vorbesc, Celor cari, în Damasc, erau Și-apoi celor ce se aflau Chiar la Ierusalim. M-am dus Și prin Iudeea și am spus, În urmă, și Neamurilor. Deci, eu vorbit-am, tuturor. La pocăință-am îndemnat Și, tuturor, le-am arătat Că trebuie, la Dumnezeu, Să se întoarcă și, mereu, Să facă fapte-orice ființă, Cari vrednice-s de pocăință.
Fie prin semnele făcute, Ori prin minunile văzute, Sau poate prin puterea mare, Pe care Duhul Sfânt o are. De la Ierusalim plecând, Prin țările din jur trecând, Pân’ la Iliric, am umblat Și-am răspândit, neîncetat, Această Evanghelie care E-a lui Hristos. Cu-nfrigurare,
La rând, trei ani s-au perindat, Și-abia în urmă, am plecat, Către Ierusalim, căci eu, Pe Chifa, am dorit, mereu, Ca să-l cunosc. Când am sosit Eu, cinșpe zile-am poposit
Pe-acel ostrov, eu mă aflam Și-n ziua Domnului eram În Duhul, când am auzit, ‘Napoia mea, cum a vorbit Un glas puternic, răspicat, Ce poate fi asemănat Cu sunetul puternic, tare, Pe cari doar trâmbița îl are.