38 În acea clipă, fiecare Era cuprins de întristare, Căci Pavel, în a sa vorbire, Le dete tuturor de știre Că nu îl vor mai revedea. Apoi, pân’ la corabia Cu care Pavel a plecat, Mâhniți, cu toții l-au urmat.
Atunci, pe gânduri, n-au mai stat, Ci au făcut precum au spus Și, spre Ierusalim, s-au dus. Biserica i-a însoțit Până cetatea-au părăsit, Urmând drumul Feniciei Și-apoi cel al Samariei. Pe unde au trecut, mereu, De-ntoarcerea la Dumnezeu A Neamurilor, au vorbit. Mari bucurii au dăruit, În orice loc, în calea lor, În rândurile fraților.
Au mai plecat la drum, de-aici, Atunci, și patru ucenici, Veniți de la Cezaria. Un ucenic ce se trăgea Din Cipru și cari s-a numit Mason, la el, ne-a găzduit.
Când zilele s-au împlinit, Pe drumul nostru am pornit, Iar ucenicii, cu soții, Precum și cu ai lor copii, Venit-au de ne-au însoțit, Până cetate-am părăsit.
Nimic temeinic, n-am găsit Însă, să-i scriu, domnului meu, Referitor la el. Deci eu, Aicea, l-am înfățișat, Ca tu, mărite împărat – Și voi care aicea stați – După ce o să-l cercetați, Să-mi spuneți ce-ați aflat, și mie, Să știu ce trebuie a scrie;
Deci, nimeni să nu îndrăznească, Atunci, să îl disprețuiască. În pace, să-l petreceți voi, Pentru că eu doresc, apoi, Ca lucrul să îi meargă bine Și să ajungă iar, la mine, Unde, cu frații, ne rugăm Necontenit, și-l așteptăm.
Deci, cât are prilej, oricine Va trebui să facă bine, Dar mai ales – vă îndemn eu – Să faceți bine, tot mereu – Pe cât vă este cu putință – La frații voștri, de credință.