17 Așa vorbește Dumnezeu: „Astăzi vei ști că Domn sunt Eu! Toiagul, am să-l repezesc Și-n apa râului lovesc Apoi, cu el. În sânge, ea Se va preface. Vei vedea!
17 De aceea, așa vorbește Domnul: Prin aceasta vei cunoaște că Eu sunt Domnul: iată, voi lovi apele Nilului cu toiagul din mâna mea, iar acestea se vor transforma în sânge.
17 Pentru că aceasta este decizia ta, Iahve îți spune: ‘Vei cunoaște că Eu sunt Iahve!’ Voi lovi apa din Nil cu toiagul din mâna mea; iar aceasta se va transforma în sânge.
17 Așa vorbește Domnul: ‹Prin aceasta vei cunoaște că eu sunt Domnul›. Iată, eu voi lovi cu toiagul din mâna mea apele Fluviului și ele vor deveni sânge!
17 Acum, așa vorbește Domnul: «Iată cum vei cunoaște că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, și ele se vor preface în sânge.
17 Așa zice Domnul: În aceasta vei cunoaște că eu sunt Domnul: iată voi lovi cu toiagul care este în mâna mea apele care sunt în râu și se vor preface în sânge.
Omul lui Dumnezeu s-a dus Pân’ la Ahab și-astfel i-a spus: „Eu vin din partea Domnului”, Să îți aduc cuvântul Lui: „Toți Sirieni-au zis, mereu, Precum că „Domnul Dumnezeu E dumnezeul munților Și nicidecum al văilor.” Pentru că astfel au vorbit, Iată, cu cale am găsit, Să dau oștirea lor cea mare, În mâna voastră. Fiecare, Atuncea, va vedea că Eu Sunt Domn, cu-adevărat, mereu.”
Acuma, Doamne, Te grăbește Și-al Tău popor îl izbăvește De Sanherib, ca să se știe – În orișicare-mpărăție – Că numai Tu Doamne, mereu, Ești singur Domn și Dumnezeu!”
Dar Faraon s-a mâniat Și-astă poruncă, el a dat, Poporului său: „Să luați Și-apoi, în râu să-l aruncați Pe orice prunc ce-o să se nască, Dacă-i de parte bărbătească. Pe fete-n schimb, să le lăsați – Pe ele doar, să le cruțați.”
Fiului tău, să îi vorbești Și-asemeni, să-i mărturisești Și fiului fiului tău – Precum i-ai spus tatălui său – Tot ceea ce s-a petrecut, Cum M-am purtat și ce-am făcut Eu, în Egipt. Astfel, mereu, Veți ști cum că Domnul sunt Eu.”
Dacă nepăsători vor sta Când semnele au să le vadă Și tot nu au ca să te creadă, La râu atuncea, să te duci, Apă să iei și s-o aduci În fața celor care sânt Acolo strânși și, pe pământ, S-o torni apoi. Ei vor vedea, Că-n sânge, se preface ea.”
Dar Faraon răspunse: „Cine Este Acest Domn, Dumnezeu, Ca de-al Său glas să ascult eu, Și să îl las pe Israel, Să plece, căci așa vrea El? Nu Îl cunosc pe Dumnezeu, Iar pe Israel nu-l las eu, Să plece, cum ați fi voit.”
Vă iau, să fiți poporul Meu, Și veți cunoaște că Eu sânt Domnul! Sunt Dumnezeul Sfânt, Sunt Cel care vă slobozesc, Căci din Egipt vă izbăvesc, Din greul ce v-a apăsat Prin munca grea, ce vi s-a dat.
Moise și-Aron au împlinit Totul, așa cum Domnu-a spus. Aron, cu-al său toiag, s-a dus La râu, lovind apele lui Sub ochii Faraonului, Precum și-ai slujitorilor Care erau în jurul lor. De sânge, apa s-a-nroșit,
Când mâna am să Mi-o întind, Peste Egipt, și am să-l prind, Pe al lui Israel popor Ca să îl scot din țara lor, Toți Egiptenii au să știe Că Eu sunt Domnul, pe vecie.”
Mă năpustesc, nimicitor, Cu răzbunare-asupra lor. Trimit asupra lor mânia Și am să Îmi revărs urgia. În felu-acesta, au să știe Că Eu sunt Domnul, pe vecie.”
În felu-acesta, mai târziu, Se va preface-ntr-un pustiu Tot al Egiptului pământ Și ști-veți că Eu, Domnul, sânt. Acestea se vor fi-mplinit, Pentru că el a glăsuit, Zicând că: „Nilul e al meu, Căci făcătorul lui, sunt eu!”
„Când prefăcut are să fie Întreg Egiptul în pustie, Când țara fi-va cotropită Iar avuția-i jefuită, Și-atunci când am să îi lovesc Pe toți cei care-o locuiesc, Au să-nțeleagă și-au să știe Că Eu sunt Domnul, pe vecie.
Țara în care-acuma poți, Plin de putere, să înoți – Curând – cu al tău sânge, iată, Ajunge-va a fi udată. Șuvoiul său se va vedea Că pân’ la munți o va umplea.
Atunci, cu toții vor vedea Mărimea și sfințenia Mea. Atuncea, Eu voi fi știut, Căci Mă voi face cunoscut Acolo-n fața tuturor Popoarelor neamurilor. Popoarele de pe pământ Afla-vor că Eu, Domnul, sânt.”
Că Domnul Dumnezeul lor Sun Eu, va ști al lor popor. Vor ști că i-am lăsat să fie Prinși de război, duși în robie. Vor ști că tot Eu i-am scos iară, Și i-am adus în a lor țară. Pe nici unul din ei nu-l las, Printre străini, în acel ceas.
Această hotărâre dată Asupra lui, a fost luată Acum, în sfatul străjilor, Căci înaintea sfinților, La cale a fost pusă ea, Pentru că-n acest fel se vrea Să știe cei vii care sânt Pe fața-ntregului pământ, Căci Cel Prea-Nalt Se dovedește – Neîncetat – că stăpânește Asupra-mpărățiilor Ce sunt ale oamenilor Și că necontenit va face, Cu ele, după cum Îi place, Punând în fruntea lor să stea Pe-acela pe care îl vrea, Căci îl înalță, ne-ndoios, Pe omul cel de mai de jos!”
De-aceea, iată, te vestesc Că am ca să te izgonesc Din mijlocul oamenilor! Vei sta alături fiarelor, Iar hrana ta are să fie Doar iarba verde din câmpie, Căci îți vor da iarbă apoi, Așa precum se dă la boi Și șapte vremi – ia seama bine – Au să se scurgă peste tine, Până când tu vei fi putut Ajunge să fi priceput Căci Cel Prea-Nalt se dovedește A fi Cel care stăpânește Asupra-mpărățiilor Ce sunt ale oamenilor, Punând, în fruntea lor, să stea, Pe-acela pe care îl vrea!”
Acum Eu – Nebucadențar – Slavă Îi dau și-L laud iar, Pe Împăratul cerului, Căci toate lucrurile Lui Adevărate sunt, mereu. Căile Lui, văzut-am eu Că drepte sunt, necontenit. Putere, El a dovedit, Pentru că să-l smerească știe, Pe cel ce umblă cu mândrie!”
În acest fel, s-a pomenit Precum că este izgonit Din mijlocul oamenilor. Apoi, asemeni fiarelor Ajunse-a fi inima lui, Iar locul împăratului S-a dovedit a fi-n pustie, Acolo unde – cum se știe – Măgari sălbatici se găsesc, Căci ei acolo viețuiesc. Doar iarba ce se dă la boi A fost mâncarea lui apoi, Și doar cu roua cerului Udat fusese trupul lui, Până când el a priceput Și până a recunoscut Căci Cel Prea-Nalt Se dovedește Singurul care stăpânește Asupra-mpărățiilor Ce sunt ale oamenilor, Și că El poate, precum vrea, Doar cui voiește, să le dea.
Tu – precum văd – ai cutezat Acuma, de te-i ridicat În contra Celui cari, mereu, E-al cerurilor Dumnezeu. Vasele-aflate-n Casa Lui – Vase-nchinate Domnului – ‘Naintea ta, tu ai cerut A fi aduse și-ai băut Din ele, tu și toți cei cari Sunt slujitorii tăi cei mari, Cu soațele-mpăratului Și țiitoare de-ale lui. Ați băut viu și-ați lăudat Idolii care s-au turnat Din aur, fier, argint și-aramă. Ați lăudat – de bună seamă – Și dumnezei-nchipuiți, Din piatră sau din lemn, ciopliți, Care nu văd, n-aud nimic Și n-au pricepere, vă zic! Nu ai dat slavă Domnului, Cel care are-n mâna Lui Suflarea ta. Căile tale Se află în mâinile Sale!
Să-nchidă cerul, vor putea, Iar ploaia nu va mai cădea, În zilele lucrării lor. Ei au, asupra apelor, Puteri, putând ca să le facă, În sânge, ca să se prefacă. De câte ori au să dorească, Pământul, pot ca să-l lovească, Cu orișice nenorocire,
Al doilea înger a sunat Din trâmbiță, și-am observat Ceva, ca și un munte mare, De foc, că se aruncă-n mare. A treia parte – am văzut – Din apa ei, că s-a făcut Ca sângele și, negreșit,