Țadoc, cu sine, a luat Cornul cu untdelemn, aflat În cortul întâlniri-ascuns. Apoi, pe Solomon l-a uns Cu untdelemn, drept împărat. Din trâmbiță, ei au sunat, Popor în jurul lor strângând Și-n fața tuturor strigând: „Trăiască Solomon, cel care, În Israel, este mai mare! Trăiască noul împărat, Pe care, azi, l-am așezat!”
E-asemeni untdelemnului, De preț, turnat pe capul lui, Curgând pe barbă; bunăoară, Pe barba lui Aron pogoară Și picură din barba lui, Pe marginea veșmântului.
Să faci deci, hainele acele, Și-n urmă, să-i îmbraci cu ele Pe-Aron și pe feciorii lui. Să-i ungi, și-n slujba Domnului, Să îi închini și să-i sfințești, Iar după ce îi pregătești, Ei au să Îmi slujească Mie, Căci ai Mei preoți au să fie.
Din toate-acestea, te îndemn, Să faci apoi, un untdelemn După un meșteșug pe care, Doar cel ce face mir, îl are. Vei folosi uleiu-acel, Când ungeri sfinte faci cu el.
Domnul, lui Moise, i-a vorbit Și iată ce i-a poruncit: „Stacte vor trebui luate Și mirodenii adunate Și onice mirositoare; Halvan mai strânge, după care Tămâie să aduci – curată – Care va trebui luată Tot în aceeași cantitate.
Mărunt, apoi, să o pisezi, Și-n urmă, vreau să o așezi În fața mărturiei care, În cortul întâlniri-și are Loc de ședere, unde Eu, Cu tine, Mă-ntâlnesc mereu. Astă tămâie, pentru voi, Lucru prea sfânt va fi apoi
Simt mirodeniile tale Cum răspândesc, în a mea cale, Mirosul ce mi-e cunoscut Și cari e-atâta de plăcut. Numele tău e-o minunată Mireasmă, care-a fost vărsată. De-aceea fetele, știu bine Că, te iubesc mereu pe tine!
„Dar ce se vede? Ce să fie Ceea ce urcă din pustie, Asemeni unor stâlpi de fum Și se îndreaptă-ncoace acum, Având aburi de mir în jur Și de tămâie împrejur, De toate-aromele-nțesat Și de miresme-nconjurat Asemenea celor pe care Doar cel ce vinde mir le are?”
Vițelul său, Aron să ia Cădelnița. Să pună-n ea Cărbuni aprinși – adică jar – De pe al Domnului altar. Loc, trebuie să-i mai rămâie, Să pună doi pumni de tămâie – Tămâia cea mirositoare, Mărunt pisată – după care, Va duce tot ce va avea, În partea de după perdea. Astă perdea are menire, În cort, de-a face despărțire.
Orișice dar pentru mâncare Va trebui sărat cu sare. Mereu, ea să se folosească. Nicicând, sarea să nu lipsească, Pentru că ea, pe-acest pământ, E semnul tău, de legământ Ce ți-a fost dat de Dumnezeu. Deci te vei îngriji, mereu, Ca darurile de mâncare Să le-nsoțești numai cu sare.”
A părăsit bucătăria, Lăsând, pe Marta, tot; s-a dus Și mir de nard, scump, a adus. Cu litru-acel de mir curat, Ea, pe picioare, L-a spălat, Pe Domnul. Casa s-a umplut, De un miros, foarte plăcut, De mir. Maria s-a plecat Și, cu al ei păr, I-a uscat Picioarele. Când a văzut,