10 A Israelului suflare, De spaimă-a fost cuprinsă-ndată, Când a văzut oștirea toată, A Egiptenilor, condusă De Faraon, că este pusă A-l urmări pe Israel Și că se-apropie de el. Atuncea, tot acel popor Strigat-a după ajutor, La Dumnezeu. Ei l-au chemat
10 În timp ce Faraon se apropia, fiii lui Israel și-au ridicat ochii și iată că egiptenii mărșăluiau după ei. Atunci fiii lui Israel s-au temut foarte tare și au strigat către Domnul.
10 Faraonul se apropia. Israelienii au privit (înapoi) și văzut că egiptenii veneau în forță spre ei. Atunci le-a fost frică și au început să strige spre Iahve.
10 Faraón se apropia. Fiii lui Israél și-au ridicat ochii și, iată, egipténii veneau după ei. Fiii lui Israél s-au înspăimântat tare și au strigat către Domnul.
10 Faraon se apropia. Copiii lui Israel și-au ridicat ochii și iată că egiptenii veneau după ei. Și copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare și au strigat către Domnul după ajutor.
10 Și Faraon s‐a apropiat. Și copiii lui Israel și‐au ridicat ochii și iată egiptenii mergeau în urma lor și copiii lui Israel s‐au temut foarte mult și au strigat către Domnul.
Cei care căpitani erau Și carele le conduceau, Când l-au văzut pe Iosafat În hainele de împărat, În felu-acesta au gândit: „El e-mpăratul, negreșit. Mai mare decât este el, Nu-i altul peste Israel.” Încet, ei s-au apropiat, Spre a-l lovi pe Iosafat. Dar Iosafat, când i-a zărit, A scos un țipăt și-a fugit. Domnul, atunci, l-a ajutat Și pe dușmani i-a-ndepărtat.
În al Egiptului ținut, Numai Tu Doamne ai văzut În ce necaz mare erau Părinții noști’, pe când trăiau. La Marea Roșie au stat Și către Tine au strigat, Iar Tu, atunci, i-ai auzit.
Atuncea, toți vor tremura, Iar spaima-i va împresura Fără a fi – de bună seamă – Vreo pricină ca să se teamă. Domnul are să-i risipească Pe cei care-au să năvălească – Plini de furie – peste tine Și îi va face de rușine, Căci Dumnezeu a arătat, Precum că El i-a lepădat.
Când de necazuri apăsat, Tu – către Mine – ai strigat, Îndată Eu te-am izbăvit. Răspunsul meu, tu l-ai primit Din locul tainic, cel pe care Numai al Meu tunet îl are. La apele ce s-au chemat „Meriba”, Eu te-am încercat.
Când Faraon s-a învoit – Și când Israel a ieșit Din țara lui – Domnul n-a vrut Să-l ducă spre acel ținut Al țării Filistenilor – Deși era mult mai ușor Și mult mai scurt drumul acel – Căci iată ce S-a gândit El: „Dacă poporul va vedea Războiul, poate că va vrea Să se întoarcă înapoi, Către Egipt.” Astfel apoi,
Moise, la Domnul, a strigat, Iar Dumnezeu i-a arătat Un lemn. Atunci, Moise s-a dus Și lemnu-acela l-a adus Și-apoi, în apă, l-a zvârlit, Iar apele s-au îndulcit. Legi și porunci, Domnul a dat, La tot poporul adunat În locu-acela, după care Și-a pus, poporul, la-ncercare.
Casa lui David, înștiințată, A fost atuncea, de îndată, Că „Sirienii înarmați În Efraim sunt așezați!” Ahaz, atunci, s-a-nspăimântat Și-al său popor a tremurat, Așa precum clătinați sânt Copacii cei bătuți de vânt.
Să nu uiți cum ai ațâțat, Mereu, a Domnului mânie, Atunci când fost-ai în pustie. De când Egiptu-ai părăsit Și pân’ acum, tot răzvrătit Ai fost, în contra Domnului.
Părinții voștri au ieșit Și către mare au pornit. Oștirea Egiptenilor – Cu carele și caii lor – Pe-al vost’ popor, l-a urmărit, Până când l-a înghesuit La marea Roșie. Speriați –
Când s-au văzut înconjurați – Părinții voștri au strigat La Domnul. Eu i-am ascultat Și-un întuneric, între voi Și Egipteni, am pus apoi. Cu marea, i-am acoperit Pe Egipteni, și au pierit. Cu ochii voștri ați văzut Minunile ce le-am făcut. Apoi, o vreme a venit, Când, prin pustiu, ați rătăcit.
În dragoste, frică nu este; Căci ea, frica, o izgonește. Frica nu umblă ne-nsoțită – Are pedeapsa pregătită. Cel ce se teme, nu-i găsit – În dragoste – desăvârșit.