Pentru păcatele pe care Le-am săvârșit noi, fiecare, Străpuns a fost El, negreșit. De-asemenea, a fost zdrobit Pentru fărădelegi apoi, Cari făptuite-au fost de noi. Pedeapsa care trebuia, În urmă, pacea să ne-o dea, Asupra Lui doar a venit. Tămăduire-am dobândit Prin rănile ce le primise Și pentru noi le suferise.
Nimeni, cu sila, nu Mi-o ia: O dau Eu – e-n puterea Mea. Putere am ca să o dau Și pot, apoi, iarăș’ s-o iau: Astă poruncă, am primit, Când – de la Tatăl – am venit.”
La-nfățișare-a fost găsit, Ca și un om. El S-a smerit Și S-a făcut ascultător, Până la moarte – fraților – Și încă moartea ce-o aduce Doar răstignirea, de pe cruce.
Acum – în vremea noastră – iată, Când aste zile-s spre sfârșit, El, chiar prin Fiul, ne-a vorbit, Pe cari L-a pus moștenitor, Al tuturor lucrurilor, Căci prin Acesta, la-nceput, Și veacurile s-au făcut.
Căci, cărui înger să-i fi spus, Vreodată, Tatăl Cel de Sus: „Tu ești al Meu Fiu, prea iubit, Pe care, azi, L-am zămislit”? Și iarăși: „Eu Îi voi fi Tată, Iar El, Fiu o să-Mi fie, iată”?
În timp ce, către Fiul Său, A spus așa: „Scaunul Tău, Care Îți e pentru domnie, În veci de veci are să ție. Tu, Dumnezeule, îl ai Ca, ne-ncetat, pe el, să stai. Toiagul Tău, cu cari domnești, Pentru dreptate-l folosești.
Însă acum, Iisus Hristos – Ca Fiu – se-arată credincios A fi peste-a lui Dumnezeu Casă; iar casa Lui, mereu, Într-adevăr, suntem chiar noi, Dacă ne vom păstra apoi Nădejdile, pân’ la sfârșit, Și-al nostru crez, nezguduit – Cu care-acum, ne lăudăm.