Dar, mai ‘nainte ca să vie Timpul când o să se-mplinească Ce-am spus, o să vă prigonească Toți oamenii. Duși veți fi voi, În sinagogi, iar – mai apoi – În temniță-ți fi aruncați; Pe urmă, veți fi-nfățișați ‘Naintea dregătorilor, Precum și-a împăraților, Fără ca să aveți vreo vină, Ci numai din a Mea pricină.
Sutașu-acela l-a luat, Pe tânăr, și l-a însoțit, La căpitan, unde-a vorbit: „Pavel, cel ce-i întemnițat, Pe acest tânăr, m-a rugat, Să ți-l aduc. Eu l-am adus, Căci ar avea, ceva, de spus.”
„Fie curând, fie târziu” – Îi zise Pavel – „eu nu știu; Însă, Îl rog pe Dumnezeu, Să fiți la fel precum sunt eu – Toți cei care mă ascultați – Dar nu vreau, lanțuri, să purtați, Precum port eu. În rest, oricine, Voiesc să fie ca și mine.”
„Fă ce ți-am zis, căci l-am adus Să-Mi fie vas. L-am ales Eu, Să ducă-apoi, Numele Meu, În fața împăraților, Precum și a Neamurilor. De-asemeni, îl va duce el, Și fiilor lui Israel.
Dacă-n necaz suntem aflați Noi, astăzi – dragii noștri frați – Suntem, pentru ca voi să fiți Și mângâiați, și mântuiți. Când mângâiați suntem apoi – Să știți că suntem pentru voi – Ca să puteți fi mângâiați, Că suferiți și că răbdați, Aceleași rele, ca și noi.
„Eu, Pavel dar, vă rog frumos, Prin bunătatea lui Hristos Și prin blândețea Lui, cea mare – Eu, „îndrăzneț, din depărtare În contra voastră, dar smerit, Atunci când sunt, la voi, sosit” –
Ei, pe Hristos, oare-L slujesc? – Ca un ieșit din minți vorbesc – Atuncea, spun, la rândul meu, Că, mai mult decât ei, sunt eu. În osteneală, negreșit, Cu mult mai mult, m-am ostenit; În temniță, mai mult, am stat; Bătăi, mai multe-am îndurat; Primejdii, multe, m-au pândit Și-n pragul morții, m-am găsit!
Cât despre mine – fraților – Dacă vestesc eu, tuturor, Tăierea împrejur, cum, oare, Sunt prigonit, fără-ncetare? Căci pricina de poticnire A cruci-i doar închipuire – Că dacă este, cum am spus, Această pricină s-a dus.
„Iată că eu, Pavel, vă spun Că nu faceți nimica bun, Dacă-mprejur, voi vă tăiați. Atunci Hristos, dragii mei frați, Cu-ncredere pot ca să zic, Nu folosește la nimic.
Aceia care s-au vădit, Ai lui Hristos, au răstignit Această fire pământească, Cu patima sa cea lumească, Cu poftele ce le-au avut Și cari, din ea, au apărut.
Vă rog, din nou, ca nu cumva, Firea, să-și piardă cineva, Din pricină de la acele Necazuri, ce sunt ale mele, Pe cari, le sufăr, pentru voi: Aceasta-i slava voastră-apoi.)
Mie, celui mai ne-nsemnat, Dintre toți sfinții care sânt, Îmi este dat, pe-acest pământ, Ca înspre Neamuri să mă duc, Pentru ca vești să le aduc, De bogății ce-s nepătrunse, Cari, în Hristos, au fost ascunse.
„De-aceea, azi, vă îndemn eu – Cari, pentru Domnul, sunt, mereu, Întemnițat – să încercați, În vrednic chip, să vă purtați De-acum, pentru acea chemare, Ce ați primit-o fiecare.
Al Evangheliei sol, sunt eu, Și-n lanțuri, sunt aflat, mereu. De-aceea spun cum că doresc, Necontenit, ca să vorbesc, Cu îndrăzneală, căci știu bine, Ce se așteaptă, de la mine.
E drept ca astfel, să gândesc, Despre voi toți, căci vă iubesc Și-n inimă, vă port, mereu, Căci voi, atât în lanțul meu, În întăriri și-n apărare A Evangheliei lucrare, Părtași, cu mine, sunteți dar – Cu toții – la același har.
În suferința mea, apoi, Iată, mă bucur, pentru voi. În trupul meu, se împlinește Chiar suferința ce-I lipsește, Azi, lui Hristos – deci trupului – Adică, Bisericii Lui.
Urările de sănătate, Cu mâna mea, le-am scris, pe toate, Eu, Pavel. Vă îndemn, mereu, Să v-amintiți, de lanțul meu. Harul, să îl aveți din plin, Necontenit, cu voi! Amin.”
Rugați-vă, de-asemeni, voi – Lui Dumnezeu – și pentru noi, Ca să deschidă Tatăl Sfânt, O ușă, pentru-al Său Cuvânt, Și să vestim, la fiecare, Taina pe cari Hristos o are Și pentru cari m-am pomenit, A fi, acum, înlănțuit.
Domnul să verse îndurare, Prin bunătatea Lui cea mare – Din înălțimea cerului – Peste Onisifor și-ai lui, Pentru că el m-a ajutat, Mereu, și nu s-a rușinat, De lanțul care îl purtam.
Tu – Timotei – ia seama bine: Nicicând, să nu-ți fie rușine, De mărturia Domnului, Și nici de mine – cari, al Lui, Întemnițat sunt – ci, mereu, Stând întărit, în Dumnezeu, Cu Evanghelia, împreună, Să suferi orișice furtună.
„Pavel, întemnițat supus, Al Domnului Hristos Iisus – Având alăturea de el, Pe Timotei – către acel Cari este Filimon numit Și e tovarășul iubit, În lucrul ce îl facem noi,
Ci, mai degrabă, mi-e pe plac, O rugăminte, să îți fac, În numele dragostei. Eu, Bătrânul Pavel, dragul meu – Care, acum, este aflat, Pentru Hristos, întemnițat –
Să nu te temi dar, nicidecum, De ce vei suferi, pe drum, Căci diavolul va vrea apoi, Să-i ia pe unii dintre voi, Să-i vâre-n temniță și are Să-i pună, astfel, la-ncercare. În zece zile încheiate, Mare necaz se va abate, Asupra voastră, dar să știți Că trebuie să biruiți. Până la moarte, credincios, Să te areți, căci ne-ndoios, În felu-acesta, reușești, Cununa vieții, s-o primești.